Omul din altar …

În mine port și am purtat sâmburele multor vise , năzuințe ale oamenilor care m-au crescut , m-au educat și mi-au predat într-un mod inexplicabil de frumos toate literele din alfabetul credinței .
De la oameni simpli cu un suflet de aur până la oameni de remarcă cu o credință puternică , mi-au vizitat sufletul gingaș de copil și au lăsat în el , odată cu vizita lor , impresiile lor despre viața în Hristos , năzuințele lor de suflete curate , bucuria de a sluji aproapelui și mai ales clipele durerii născute din iubita rugăciune pentru ei și toată lumea în care se aflau .
Au știut acești oameni să sădească an de an , clipă de clipă , cu timp și fără timp , în pământul înțelenit al inimii mele , valorile morale și dragostea de Hristos , de rugăciune. Am fost de când mă știu pentru ei un „suflet drag „. Nu în van folosesc această expresie mereu în scrierile mele . O folosesc pentru că este adânc întipărită în caracterul meu .
Unul din acești oameni de aur a fost și va rămâne pentru mine părintele din satul în care m-am născut . Da , și el avea ochii căprui , dar erau niște ochi foarte speciali . Aveau în zâmbetul lor acea tandrețe de mamă iubitoare care te înduioșa până la lacrimi . Rar mi-a fost dat să văd asemenea sclipiri în ochii cuiva . Indiferent de expresia feței , chiar dacă părintele era posomorât , trist sau revoltat , acei ochi mă priveau cu aceeași tandrețe maiestuoasă și mă îndemnau la pocăință .
Era o pedeapsă foarte mare pentru mine să privesc în ochii Părintelui când mă știam vinovat de ceva anume . De când m-a văzut la sf Biserică , a insistat să mă ia în sf Altar , să îi slujesc acolo . Copil fiind și descoperindu-mi-se tărâmuri noi , neexplorate încă de privirea mea din cale afară de vioaie , pășeam cu mare teamă și sfială în sf Altar , ascultându-mi la fiecare pas salturile jucăușe ale inimii . Mi se părea că ori de câte ori intram acolo , toți Sfinții din sf Altar zâmbeau între ei , vorbind parcă cu subînțeles despre importanța mea acolo .
Părintele era tăcut mai tot timpul și deși părea că nu avea nimic special , am surprins de câteva ori în cele mai importante momente ale sfintei Liturghii , picături de lacrimi mari și repezi ce scăldau în lumină , fața sa de slujitor al Domnului . Mai ales când venea momentul Epiclezei , îl vedeam cu mâinile ridicate , rostind răgușit dar neasemuit de frumos acea rugăciune tainică , în care oricine putea observa că Dumnezeu era față către față cu acest om care se transfigura pe măsură ce rostea fiecare silabă a rugii sale umile . La sfârșitul rugăciunii stătea în genunchi , cu capul plecat pe sf Masă și părea că e cufundat într-un somn adânc și foarte liniștit . Cântarea se terminase de mult timp , dar el încă mai avea de vorbit cu Domnul,mai avea sa Îl mai implore să miluiască pe cutare care este sărman , pe mine , pe altul….Probabil că dacă ar fi fost după el , ar fi stat toată ziulica de Duminică stând la sfat de taină , sub forma unei rugăciuni adânci , cu Domnul Slavei .
Când rostea predica te făcea să te simți mic de tot , dar întotdeauna făcea acest lucru într-un mod cât se poate de diplomat , prin cuvinte simple , dar alese bine . Deși oamenii din sat îl vorbeau de rău pentru că nu le făcea tot timpul pe plac , când venea vorba de rugăciune pentru cineva , era primul care îndemna , sfătuia și împlinea acest lucru . Nu îl laud , ci spun adevărul despre acest suflet care în drumul vieții mele nu a putut trece neînsemnat , tocmai datorită faptului că iubea rugăciunea foarte mult .
Îl vedeam de foarte multe ori amărât de vorbele oamenilor , care vrând nevrând ajungeau la urechile lui , dar știu că Maica Domnului i-a alinat durerea ori de câte ori a fost nevoie . Era un suflet foarte sensibil și bun , chiar dacă nu se vedea acest lucru în exterior . Știa foarte bine să ascundă bunătatea sub masca unei „durități” aparente . Când a plecat dintre noi la Ceruri , chiar și cei mai aprigi vorbitori de rău ai lui l-au regretat . Nu pentru că nu mai aveau subiect de discuție , ci pentru că într-adevăr a fost un preot bun exemplu , rarisim . Averea care mi-a lăsat-o mie a fost dragostea de rugăciune și momentele de transfigurare din timpul Epiclezei , momente care odată trăite , nu pot fi date cu niciun preț uitării .
Probabil mulți dintre prietenii mei mă vor întreba de ce vorbesc despre oameni morți . Dragii mei , acești sunt foarte vii în inima mea , iar eu mă simt dator , ca măcar o aducere aminte în scris față de ce au reprezentat ei pentru mine să le aduc .
Iar în altă ordine de idei , iubesc oamenii vechi din mine ca să nu pot da uitării vreodată nici pe cei noi . Fiecare își are farmecul său . Am mult respect pentru tot ce e vechi și deosebită admirație pentru tot ce e nou .

Ochii Caprui

Fotografie: În mine port și am purtat sâmburele multor vise ,năzuințe ale oamenilor care m-au crescut ,m-au educat și mi-au predat într-un mod inexplicabil de frumos toate literele din alfabetul credinței. 
     De la oameni simpli cu un suflet de aur până la oameni de remarcă cu o credință puternică, mi-au vizitat sufletul gingaș de copil ,și au lăsat în el ,odată cu vizita lor ,impresiile lor despre viața în Hristos, năzuințele lor de suflete curate ,bucuria de a sluji aproapelui ,și mai ales clipele durerii născute din iubita rugăciune pentru ei și toată lumea în care se aflau. 
      Au știut acești oameni să sădească an de an ,clipă de clipă, cu timp și fără timp ,în pământul înțelenit al inimii mele ,valorile morale și dragostea de Hristos, de rugăciune. Am fost de când mă știu pentru ei un "suflet drag ". Nu în van folosesc această expresie mereu în scrierile mele .O folosesc pentru că este adânc întipărită în caracterul meu .
       Unul din acești oameni de aur a fost și va rămâne pentru mine părintele din satul în care m-am născut. Da ,și el avea ochii căprui, dar erau niște ochi foarte speciali. Aveau în zâmbetul lor acea tandrețe de mamă iubitoare care te înduioșa până la lacrimi. Rar mi-a fost dat să văd asemenea sclipiri în ochii cuiva. Indiferent de expresia feței, chiar dacă părintele era posomorât, trist sau revoltat ,acei ochi mă priveau cu aceeași tandrețe maiestuoasă și mă îndemnau la pocăință,.
      Era o pedeapsă foarte mare pentru mine să privesc în ochii Părintelui când mă știam vinovat de ceva anume. De când m-a văzut la sf Biserică ,a insistat să mă ia în sf Altar,să îi slujesc acolo. Copil fiind și descoperindu-mi-se tărâmuri noi ,neexplorate încă de privirea mea din cale afară de vioaie, pășeam cu mare teamă și sfială în sf Altar ,ascultându-mi la fiecare pas salturile jucăușe ale inimii. Mi se părea că ori de câte ori intram acolo ,toți Sfinții din sf Altar zâmbeau între ei ,vorbind parcă cu subînțeles despre importanța mea acolo .
       Părintele era tăcut mai tot timpul ,și deși părea că nu avea nimic special ,am surprins de câteva ori în cele mai importante momente ale sfintei Liturghii ,picături de lacrimi mari și repezi ce scăldau în lumină ,fața sa de slujitor al Domnului. Mai ales când venea momentul Epiclezei ,îl vedeam cu mâinile ridicate ,rostind răgușit dar neasemuit de frumos acea rugăciune tainică, în care oricine putea observa că Dumnezeu era față către față cu acest om care se transfigura pe măsură ce rostea fiecare silabă a rugii sale umile. La sfârșitul rugăciunii stătea în genunchi, cu capul plecat pe sf Masă și părea că e cufundat într-un somn adânc și foarte liniștit. Cântarea se terminase de mult timp, dar el încă mai avea de vorbit cu Domnul,mai avea sa Îl mai implore să miluiască pe cutare care este sărman, pe mine ,pe altul....Probabil că dacă ar fi fost după el ,ar fi stat toată ziulica de Duminică stând la sfat de taină ,sub forma unei rugăciuni adânci ,cu Domnul Slavei. 
      Când rostea predica te făcea să te simți mic de tot ,dar întotdeauna făcea acest lucru într-un mod cât se poate de diplomat ,prin cuvinte simple, dar alese bine. Deși oamenii din sat îl vorbeau de rău pentru că nu le făcea tot timpul pe plac,când venea vorba de rugăciune pentru cineva, era primul care îndemna, sfătuia și împlinea acest lucru. Nu îl laud,ci spun adevărul despre acest suflet care în drumul vieții mele nu a putut trece neînsemnat,tocmai datorită faptului că iubea rugăciunea foarte mult .
       Îl vedeam de foarte multe ori amărât de vorbele oamenilor, care vrând nevrând ajungeau la urechile lui,dar știu că Maica Domnului i-a alinat durerea ori de câte ori a fost nevoie. Era un suflet foarte sensibil și bun,chiar dacă nu se vedea acest lucru în exterior. Știa foarte bine să ascundă bunătatea sub masca unei "durități" aparente. Când a plecat dintre noi la Ceruri, chiar și cei mai aprigi vorbitori de rău ai lui l-au regretat. Nu pentru că nu mai aveau subiect de discuție, ci pentru că într-adevăr a fost un preot bun,exemplu, rarisim. Averea care mi-a lăsat-o mie a fost dragostea de rugăciune și momentele de transfigurare din timpul Epiclezei,momente care odată trăite ,nu pot fi date cu niciun preț uitării. 
      Probabil mulți dintre prietenii mei mă vor întreba de ce vorbesc despre oameni morți. Dragii mei, acești sunt foarte vii în inima mea ,iar eu mă simt dator , ca măcar o aducere aminte în scris față de ce au reprezentat ei pentru mine să le aduc.
       Iar în altă ordine de idei ,iubesc oamenii vechi din mine ca să nu pot da uitării vreodată nici pe cei noi. Fiecare își are farmecul său. Am mult respect pentru tot ce e vechi și deosebită admirație pentru tot ce e nou. 

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s