Cine vrea fericire

Te miri când vezi că stropii cei de ploaie pășesc elegant pe fețe de oameni fericiți ? Cum percepi tu oare mult râvnita fericire ? E oare zâmbetul inocent al soarelui de afară ? Ar fi oare atingerea gingașă a luminii blânde pe irisul desfătat al ochilor tăi ? Sau mulțumirea pe care o ai la sfârșitul unei zile de serviciu , când conștiința îţi surâde voioasă , felicitându-te că și astăzi ai reușit să fii Om? Sau îmbrățișările drăgălașe ale copiilor ce-ți sar în gât imediat cum te văd că ai intrat pe ușă ? Nu e oare tandrețea din privirea plină de supunere a soției ? Sau sentimentul acela confortabil de siguranță pe care îl ai când soțul te strânge de mână ? Întrebările ar putea continua la nesfârșit , suflete drag.
Aparent îmi vei spune că fericirea este relativă și fiecare are o percepție deosebită asupra ei. Dar aceasta afirmație e un adevăr ambiguu, neclar. Pentru majoritatea oamenilor din ziua de azi, fericirea se rezumă la plăcerea și bunăstarea pe care o simte inima în momentul în care , omul își satisface patima sa cea mai mare. Dar nu aceasta este fericirea. Fericirea pe acest pământ e floare rară, ce se lasă culeasă după multă osteneală a duhului. Pentru un Om , fericirea adevărată este liniștea sufletească dobândită prin Har în deplina libertate a duhului. Adică nu e rob nici unei obișnuințe rele, patimi sau prejudecăți. Inima lui se desfătează de Dumnezeu.
Păzirea deplină a conștiinței aduce liniște sufletească. Iar liniștea sufletească va fi tot timpul însetată de Dumnezeu, pentru că din El își trage ființa. Iar această sete este nebună, ca un foc arzător și se numește iubire.
Când e iubirea mai frumoasă ? Când ajunge la sclipirile ei de maturitate deplină , jertfindu-si simțămintele cele mai profunde în strălucirile unui amurg ? Sau mai degrabă când răsare cu putere , dând la o parte zorii întunecați ai nesimțirii omenești , făcându-şi simțită valoarea în actul unui răsărit ?
Amândouă momente sunt foarte frumoase și pline de fericire. Ele pot fi doar o clipă în realitate sau se pot prelungi în inima de Om devotat Lui Dumnezeu.
Calea cea mai scurtă către fericire este zâmbetul de pe chipul celorlalți. Numai să nu fie atât de scurtă cât să te lipsească de propia-ți demnitate.
Calea cea mai lungă către fericire este ca îndestulat de tine însuți , să fii nevoit să-i ajuți pe ceilalți. Atunci îţi vei da seama ce mult ai pierdut o viață întreagă.
Hei…. ?! Cine vrea fericire ? Dumnezeu e nerăbdător să o dea….!

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s