Micuța colibă

Nori plumburii ce afișează o mișcare destul de greoaie în mersul firesc al naturii , nori ce par că nu își mai termină serenada lor cântată armonios în sunetul binecunoscut redat de apele spumegânde ale unei mări cu prezență de spirit deosebită, zâmbesc cadențat , parcă împinși de la spate, unei ferăstruici cu priviri galeșe , care și ea la rândul ei, nu se mai satură de contemplat concertul tăcut al unei ierni nervoase din cale afară. La marginea ferăstruicii din lemn, pentru că ferăstruica este organul optic al unei colibe modeste construită din lemn, apar ca într-un vis cât se poate de real , doi ochișori a căror sclipire zveltă și iute ca lumina unui fulger dornic să facă impresie, dă de știre lumii despre prezența unui ființe umane. Sus, în vârful munților , unde pământul încă neumblat de pașii oamenilor , dă binețe în chip voios Cerului , iar Cerul îl mângâie pe creștetul umed de piatră stâncoasă cu câte o lumină transparentă izvorâtă din roua rugăciunii înfocate în miez de noapte a nu știu cărui Sfânt, coliba de lemn reprezintă fără doar și poate, legământul de prietenie veșnică a celor două cadre ale realității fiecăruia dintre noi; Cer și Pământ. Smerită ca înfățișare pe dinafară , coliba de lemn lasă acea impresie frumoasă oricărui om ce o va întâlni în calea sa , de loc sfios de rugăciune , dar totodată și de gazdă bineprimitoare și dornică de a oferi un culcuș cald, o vorbă de duh cu iz de rugăciune și o strachină plină cu de-ale gurii , lucruri atât de trebuincioase oricăruia va cuteza să se aventureze prin acele părți de Rai cu gust de munte. Brazii verzi , deși înalți ca statură , se pleacă smeriți în jurul colibei , vrând să dea impresia de ostași supuși întru totul Măriei Sale , coliba. Zăpada albă , învăluie cu grijă corpul micuț al colibei , întocmai ca o mamă drăgăstoasă , grijulie să nu își zdrobească pruncul mic la sânu-i fraged de mamă începătoare. Vântul , când voios, când grăbit, are grijă ca în mersul său zilnic prin împrejurimile colibei, să îi șoptească acesteia noile zvonuri în ce privește mersul lumii. Și parcă, nu întotdeauna coliba este bucuroasă de veștile pe care le află. Cerul , de foarte multe ori , pare că nu își mai desprinde privirea nesățioasă de pe micuța colibă. Iar liniștea, ce desăvârșește întreg tabloul descris, devine de cele mai multe ori , grăitoare de taine cerești și adâncuri de înțelepciune. Doar dacă se întâmplă ca vreun om drogat de zgomotul lumii să o întâmpine, atunci ea tace. Iar această tăcere devine pentru om pricină de sminteală. E prea liniște în singurătatea aceasta ! -deseori spun acești oameni gazdei din micuța colibă. Dar gazda , a cărui sclipire din ochi parcă fulgeră , cu glas domol și hotărât își convinge de fiecare dată interlocutorul tulburat de atâta liniște , că Dumnezeu are grijă de toate, numai să fie totuși un gram de credință în celui care viețuiește acolo. Lumina blândă a unei lumânări de ceară , învăluie cămăruța din colibă într-un peisaj prielnic rugăciunii. Fulgerările neașteptate din ochii gazdei nasc în neștire de ei înșiși , două lacrimi gemene ce aleargă nezgomotoase de pe bărbia pronunțată al gazdei pe vârful moale ale degetelor mâinii împreunate în chip de rugăciune. Iar Dumnezeu, are grijă în vârful muntelui de coliba Lui dragă , în continuare !!!

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s