Cândva (1)

Cândva mi-am pus nădejdea într-un om . Nu orice fel de om, ci unul mare atât la propriu cât și la figurat. Aveam exact acel sentiment ca atunci când îndrăznești să faci orice prostie fără absolut nici o teamă , tocmai pentru că știi că este cineva care te păzește și te va scoate și de data aceasta din bucluc. Sau aveam și acel sentiment că este cineva cu mine care să mă îndrume în situațiile grele din viață, să mă mustre cu blândețe și să aibă acel talent extraordinar de a mă îndrepta pe calea cea bună fără să mă doară că trebuie să mă schimb sau că trebuie să îmi las obiceiurile rele la ușa sufletului. Puțini oameni din cei pe care i-am cunoscut și i-am îndrăgit , au acest talent destul de rar. Nu l-am văzut niciodată pe acest om văicărindu-se de nimicuri sau răspunzând cu aceeași monedă atunci când oamenii răi îl provocau. Și toată lumea pe care o știa el, venea cu drag să își spună suspinele inimii , căutând protecția lui. Aruncau în sufletul lui ponoasele lor exact cum ai arunca într-un coș de gunoi lucrurile care te irită . Îl vedeam bucuros pe acest om și , lucrul cel mai neobișnuit pe care l-am observat la el, a fost faptul că nu l-am auzit niciodată să spună cuiva că a obosit. Într-adevăr, dragostea de oameni nu obosește niciodată ! O astfel de dragoste o vedeam desfășurându-se cu multă ușurință , de fiecare dată când întâlneam acest om. Nu îmi trecuse prin cap niciodată și chiar de mi-ar fi trecut , nu aș fi îndrăznit să îl întreb de sănătate , cum mai este, dacă mai poate , dacă are nevoie de ceva sau dacă îi pot fi de folos în vreun fel. Eu mă gândeam întotdeauna la nevoile și necazurile mele. Eram bucuros că am un astfel de om care să aibă grijă de mine. Până într-o bună zi , când l-am văzut plângând astfel încât să nu îl poată observa nimeni. L-am observat privind furiș cu coada ochiului. Și atunci am rămas dezamăgit. De el și de mine însumi. De el pentru că în perfecțiunea ideologiei mele, el nu ar fi trebuit să plângă. Era pentru mine un titan care nu ar fi avut voie să își permită luxul unui muritor ca mine . Lacrimile nu ar fi avut ce căuta într-un suflet atât de puternic. Dar nu aveam dreptate. Și de aici dezamăgirea mea cea mai mare. Oare cât de neghiob și de inconștient de firea instabilă a omului am putut fi eu atunci când am hotărât să îmi pun toată nădejdea într-un muritor ca și mine ? Mare de tot ….! ! !

Ochii Caprui

Anunțuri

3 comentarii la “Cândva (1)

  1. anisiaprincess spune:

    Mă duce gândul la un cuvios foarte sporit duhovnicește…și nici nu m-ar mira că plânge…

    Apreciază

  2. Poteci de dor spune:

    Şi titanii sunt oameni. Şi dacă îi vedem aşa, le putem înţelege şi slăbiciunile…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s