VIAȚA BATE FILMUL ( integral)

Se trezise de dimineață cu sufletul îmbujorat la maxim , iradiind de bucuria sărbătorilor și mai ales pentru faptul că astăzi își serba ziua numelui și deopotrivă , împlinea 13 ani. Cerul auriu de mai, îi zâmbea vesel printre razele jucăușe ale soarelui ce pătrundeau cu îndrăzneală în odăița slab luminată a fetiței. Elena era o fată veselă din cale afară . Binedispunea pe toată lumea care ar fi avut fericirea ca să o întâlnească în calea ei . În ochii ei căprui și mari , puteai întâlnii adesea , dacă erai atent , două lumi ce se războiau una cu alta. Era o lume a veseliei năstrușnice de copil care nu duce grija de nimic și o lume a tristeții izvorâte din realitatea dură de cele mai multe ori , realitate care avea darul de a maturiza înainte de vreme sufletul firav al oricărui copil de talia sufletească a Elenei. Dar Elena își ascundea cu mult talent de privirile curioase , această latură a ei. De foarte multe ori , în toiul discuțiilor celor mari , o puteai auzi dând câte o vorbă de duh care avea darul de a pune pe gânduri aproape instantaneu toată lumea . Însă ceea ce era deosebit la Elena era credința ei puternică în Doamne Doamne și bunătatea ei nu numai față de oameni , ci și de flori, animale , plante și absolut tot ceea ce avea să îi fie dat în grijă.
Cei care o vedeau pentru prima oară în viața lor pe Elena sărutând petalele macilor și mângâind cu multă dragoste crinii și lalele, rămâneau stupefiați. Nu ar fi putut crede că o fată ca ea , ar fi fost în stare de atâta gingășie și bunătate sufletească față de flori. Elena trata florile întocmai ca pe niște persoane nobile. Auzise de mic copil de la tatăl ei că „Dacă vrei să fii un om bun, atunci trebuie să fii cu absolut tot ce îți iese în cale „. Poate tocmai de aceea tatăl ei, care de altfel era un om foarte bun la suflet, era singurul om din sat pe care lupii îl ocroteau de urs, șerpii se fereau să îi facă rău și treceau nestingheriți pe lângă el iar căprioarele veneau cu o nerușinare drăgălașă ca să îi atingă cu botul lor micuț , căușul aspru al palmele sale muncite . Toți oamenii se mirau de această ciudățenie , însă badea Ion , râzând pe sub mustățile bine închegate , spunea tuturor că nu e nimic miraculos în acest lucru , că unde e Dumnezeu în inima omului bun , acolo nu există teamă sau răutate. Iar Elena , singurul odor al casei și totodată singura odraslă care îl întâmpina în pragul ușii ori de câte ori venea acasă , cu ochii plini de surâsul fericirii, luase foarte bine aminte la vorbele înțelepte ale tătucăi. Mai știa însă de la mămuca , că „Bunătatea fără rugăciune e ca cerul fără ploaie ” adică nu folosește în totalitate pe nimeni. De aceea se străduia să urmeze și pilda mamei. Mama Elenei, o munteancă frumoasă și harnică foc , avea grijă mereu ca indiferent dacă era la câmp cosind iarbă proaspătă pentru văcuță sau la vatră făcând pâine pentru cei ai casei , sau la alte treburi pe care ca o gospodină ce era din fire trebuia să le facă, gura să-i tacă iar mintea-i să se roage rugăciuni pe care le îndrăgise din tinerețe. Era o fire tăcută și caldă , cu un suflet care nu de puține ori lăsa să se vadă aurul din care era făcut. Și parcă și treaba mergea altfel atunci când din gura muntencei , ca de la un izvor , se auzea susurul unor rugăciuni ca „Împărate Ceresc” sau „Împărăteasa mea cea prea bună” inundând aerul muntelui cu mireasma plină de har a rugăciunii. Toată lumea care cunoștea această familie binecuvântată , nu contenea să se mire văzând hărnicia și rugăciunea femeii , credința puternică a copilului și bunătatea ieșită din comun a bărbatului.
Elena se pregătise pentru școală , având grijă ca în rucsacul ei să adauge în plus față de zilele obișnuite și cutia cu bomboane pentru colegii ei de clasă și domnii profesori. După ce își luase rămas bun de la mama care îi zâmbea cu drag din pragul ușii , Elena plecă spre stâna din apropiere să își ia -așa cum obișnuia să facă în fiecare dimineață – „binecuvântare ” de la tatăl ei . Badea Ion era un cioban iscusit , pe care îl vedeai mai mereu spunând câte o învățătură de duh sîmbraşilor stânii , lăsându-i de cele mai multe ori cu gurile căscate și inimile pline de profunzimea înțelesurilor descoperite din pildele lui. Rezemat în botă , cu gândul dus departe la cine știe ce înțeles tainic al vreunui cuvânt vechi din Scriptură – pentru că dânsul avea bunul obicei să parcurgă mai pe îndelete Scriptura atunci când ploaia mocănească își făcea de cap – badea Ion scruta cu privirea-i senină fața blândă a acelui cer auriu de mai din acea dimineață. Văzându-şi copila întâmpinată de departe de câțiva miei jucăuși , fața sa deveni deodată parcă luminată de o bucurie imensă și spuse copilei pe un ton de tată blând și iubitor ;
– Copila taichii , ce-ți dorești tu astăzi , Maica Domnului să-ți împlinească cu vârf și îndesat ….Luceferii să-ți cânte-n cale și ochii tăi minuni să vadă pe-ndelete …!
– Amin …Amin. ..Amin, tătuțul meu cel drag și scump …! ….spuse copila îmbujorată , bucuroasă foarte de frumoasa binecuvântare pe care tocmai o primise. Sărută mâna caldă a bătrânului ei tată și porni spre școală voioasă , lăsând în urmă-i privirile neastâmpărate ale cârdurilor de miei. De acum înainte avea inima plină și nu se îndoia câtuși de puțin că ochii ei căprui și mari , vor reuși astăzi să împartă cu dărnicie bucuria sărbătorii de astăzi, bucurie pe care fata o trăia din plin. „La mulți ani Elena și Maica Domnului să îți dăruiască bucurii ! ” răsuna glasul vecinilor pe care îi întâlnea în drumul ei spre școală.

Plecase de acasă cu sufletul vesel simţindu-se întocmai ca o mică prințesă ce urmează să fie încoronată de ziua ei . Ciripitul dulce al păsărilor , miasma lină a vântului de mai și peisajul fermecător al naturii , în toată splendoarea lor , nu făceau decât să aducă la viață acea atmosferă de vis , pe care orice ființă umană și-ar fi dorit-o de ziua ei. Cerul auriu zâmbea cu subînțeles pământului care acum se desfăta de mângâierea caldă a jucăușelor raze de soare. Pe lângă faptul că era prăznuită sărbătoarea sfinților împărați Constantin și maica sa Elena , totodată se sărbătorea de către toată suflarea și Înălțarea Domnului , praznic împărătesc de bucurie nemărginită simțit în profunzime în toate inimile smerite ale credincioșilor . Deci , nu era o zi ca orișicare ….și mai era și ziua de naștere a Elenei ! Ochii căprui ai Elenei colindau visători zări îndepărtate în care își vedeau aievea vise și speranțe împlinite , vise care parcă așteptau ca Elena să crească mai repede , tocmai pentru a putea fi savurate în deplinătatea frumuseții lor. Putem spune despre Elena că era un copil bun la școală. Se sârguia parcă înadins să nu își dezamăgească părinții care , cu multă noblețe de suflet și multă osteneală îi ofereau posibilitatea de a fi întru acest loc minunat pe care noi oamenii îl numim școală și unde viața are grijă să îți predea încă de mic copil, tabla ei de materii. Iar cei care făceau treburile vieții mai ușoare în ale predatului , nu puteau fi decât oameni aleși. Nu oricine are darul de a se face înțeles pe deplin , de a-ți face dulce modul în care trebuie să înveți un anumit lucru și de a-ți transmite pe lângă cuvinte și emoția acestora. Categoric , numai un om ales din toate punctele de vedere , poate face așa ceva….! Aceasta era și părerea Elenei , iar pentru că avea această concepție sănătoasă , lăsa de foarte multe ori să se vadă , întocmai ca o pildă pentru ceilalți elevi, felul cum respecta ea domnii profesori și în ce fel anume trebuia respectat un profesor. Sufletul ei simțea sufletul profesorului, felul lui de a se adresa, de a-şi pregăti lecția pe care o avea de predat, remușcările amare care îl rodeau în momentul în care se lăsa dus de val sau se fâstâcea pierzându-se în cuvinte inutile care nu făceau altceva decât să ştirbească din prea plinul frumuseții acelei lecții. Iar toate acestea le simțea Elena pentru că dânsa avea un suflet foarte sensibil. Erau și profesori care îi admirau nu de puține ori manierele alese , dar erau și profesori care lăsau de dorit. Nu pentru că o urau sau o displăceau pe Elena. Ci doar pentru faptul că întunericul din sufletul lor avea mai mereu reacții adverse în fața luminii pe care o răspândea în juru-i cu foarte multă ușurință sufletul Elenei.

Un astfel de personaj cu o minte foarte ascuțită, cu un chip oarecum blând la prima înfățișare , dar deosebit de sever , era și doamna Margareta, profesoară de matematică. Deoarece în viața ei anterioară de studentă care făcuse multe sacrificii pentru a ajunge ceea ce era la ora actuală, adică un cadru didactic cu merite deosebite, doamna profesoară Margareta, care muncise foarte mult având la activ destule nopți nedormite de studiu, avea pretenția de la elevii săi de a fi la fel ca ea sau cel puțin măcar dorința de a-i vedea învățând cu drag tainele matematicii. Nu era o concepție rea în aparență , dar doamna Margareta uita deseori că la orele dumneaei , avea în față niște simpli copii , care de altfel nu erau decât niște ființe umane poznașe , capabile de a-ți înveseli ziua de muncă în cel mai ciudat mod posibil sau de a-ți face o căruță de păcate pentru care trebuia să te fi pocăit de acum înainte foarte multă vreme. Dar în nici un caz, acești copii nu erau răi ,dar nici niște genii în devenire. Erau copii și atât. Copii care îndrăzneau să își trăiască visele încă de pe băncile şcolii, copii care visau la o lume cu zâne frumoase plecate în căutarea unor Feți Frumoși , copii care cel mai adesea își plimbau mersul şăgalnic prin biblioteca școlii , sperând să şterpelească câte o carte de Sadoveanu sau Alecsandri , fără să îi vadă ochii isteți , dar aparent absenți ai bibliotecarului . Bineînțeles că nu reușeau niciodată să şterpelească nimic , dar acest lucru rămânea unul din visele lor. Şi ce te faci atunci când te pomenești , tam nisam , profesor de matematică , într-o clasă în care viața zâmbește haotic prin glumele dezinvolte , dar nu lipsite de bun simț , ale unor copii de 13 ani ? Îți impui seriozitate și cauți să te apropii de sufletele lor cât mai repede posibil. Cam acest lucru încercase doamna Margareta încă de la prima oră de matematică dar , fiindcă nu prea îi stătea în fire comunicarea cu cei din jur , nu reușise încă să se apropie de sufletul nimănui. Firea ei rece și distantă , de om raționalist sută la sută își trăda adevărata ei față prin intermediul deselor priviri provenite din ochii ei verzi cu luciri de gheață. Elena observase cu succes acest fel de a fi al doamnei profesoare și , deși căuta înadins discuții cu dumneaei , fie ele chiar și matematice , nu reușise încă să întemeieze o legătură sufletească. Doamna Margareta o invidia pe micuța Elena pentru felul său pe cât de natural pe atât de fermecător , de a-şi apropia colegii de clasă. Toți o iubeau pe Elena , mai mult sau mai puțin. În clasă totuși , se afla și cineva căruia nu-i surâdea deloc ideea că trebuie să o aibă de colegă pe Elena. Iar această ființă excentrică , deosebit de ambițioasă în vanitatea ei pe care o manifesta din plin , se numea Amalia.

De prima dată când intrase în clasă și o văzuse pe Elena cum zâmbește sincer și felul ei prietenos și totodată maiestuos ca al unei mici prințese , Amalia simți cum șarpele invidiei își strecoară subit otrava-i de netăgăduit în îngusta cămară a inimii sale. Deși avea o educație aleasă , totuși părinții ei au uitat cu desăvârșire să o învețe un lucru foarte important în viață. E vorba de smerenie. Să nu te consideri cine știe ce pentru ca să nu pățești cine știe cum ce umilință pe gratis din partea celor pe care i-ai fi crezut cei mai înfocați admiratori ai tăi. Ei bine, această lecție importantă lipsea din palmaresul Amaliei și probabil nici nu se gândea să își facă apariția într-un timp prea scurt. Elena însă, o trata cu blândețe pe Amalia și nu se supăra câtuși de puțin pe remarcile mereu nepotrivite venite la adresa ei din partea Amaliei. O privea cu milă , înțelegând cât de dens poate fi întunericul în inima acestei ființe care își era sieși autosuficientă. De multe ori a încercat să o ajute , însă grimasele amare de pe chipul plin de viclenie al Amaliei , o anunțau că fapta ei nu va reuși să educe ființa îndărătnică pe care o avea în față. Astfel , Elena se hotărî să rămână pasivă față de Amalia. Hotărâre care odată luată , a reușit să fie dusă cu brio la capăt având ca rezultat mai multă liniște sufletească în inima Elenei și mai multă răutate pe chipul Amaliei.
Dar să revenim la oițele noastre , acolo unde am lăsat-o pe Elena sărutând cu privirea-i gingașă cerul azuriu al acelei dimineți frumoase de mai , în timp ce voioasă pașii ei o îndreptau spre școală.
De cum intrase în curtea mare a școlii , toți, dar absolut toți , o salutau cu voioșie pe Elena și îi spuneau în chip voios urări de „La mulți ani Elena !” , urări pe a căror sinceritate ar fi fost invidioasă și o prințesă , darămite Amalia. În clasă , toți colegii așezați cuminți la locurile lor , la venirea Elenei , se ridicară în chip respectuos și cât se poate de sincer , o îmbrățișară cu privirile lor zburdalnice în semn de salut prietenesc. Numai Amalia , stând la locul ei ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut , a lăsat în loc de salut să îi scape o vorbă urâtă printre dințișorii ei perfecți .
– Te pomenești că e ziua ta astăzi , toanto , ai ?…
– Bună dimineața și ție , Amalia ! …spuse Elena nesinchindu-se deloc de maniera urâtă în care își făcuse apariția Amalia.
– Bună e pentru tine, prințeso ! Vedem noi , care pe care…..zâmbi diabolic Amalia.
Elena însă , își văzu de ale ei , gândindu-se la doamna Margareta și la ora ei care astăzi, avea să fie prima din orarul clasei. La un moment dat , pe ușa înaltă a clasei , își făcu apariția subit silueta rigidă a doamnei Margareta , doamnă care astăzi nu avea la dânsa nici măcar un zâmbet la pachet , pentru absolut nimeni , chiar dacă ar fi fost și oră deschisă. Val vârtej, își roti ochii sticloşi peste cei din clasă , întocmai ca un vultur experimentat care caută să își fixeze prada încă din înălțimi , și izbindu-se de zâmbetul cald de pe chipul Elenei , anunță scurt :
– În 10 minute , dați o lucrare scurtă ! Cine copiază , îl las corigent pe acest semestru !
Efectul bombei pe care o lansase elevilor nu întârzie câtuși de puțin să își facă simțită prezența. Copii dădeau din cap a deznădejde , deoarece se vede că profesoara îi luase ca din oală, adică total nepregătiți pentru asemenea veste.

Zis și făcut , doamna Margareta , cu o abilitate extraordinară , care trăda caracterul plin de energie al unui matematician destul de ordonat în gândirea sa, așeză pe tabla neagră cele 10 puncte ale lucrării. Cele 10 puncte de pe tabla neagră dădeau impresia unui decalog încâlcit în propriile sale semnificații , cumva destul de greu de semnalat în întunericul plin de confuzie al minții elevului. Se auzi clopoțelul de lucrare. Doamna Margareta avea un obicei care consta în a zgâlțâi un clopoțel special adus pentru lucrări , ca prin acest gest să poată anunța începutul și sfârșitul lucrării. Un gest care ducea la disperare un elev nepregătit. De foarte multe ori , sunetul clopoțelului care anunța sfârșitul calvarului părea ca o ieșire din iad. Aceasta doar pentru cei nepregătiți.
Elena nu era pregătită pentru a putea întâmpina această surpriză nemaipomenită de ziua ei cu zâmbetul pe buze , dar nici nu voia să se panicheze înadins . Își făcu o cruce mare , spuse în șoaptă un „Tatăl Nostru ” și încercă să își aducă aminte , parcurgând unul câte unul punctele de pe tabla neagră , noțiunile cele mai importante pe care doamna de matematică le predase acum mult timp în urmă elevilor dânsei.
Își aminti , printre rândurile de ecuații pe care mâna ei le scria elegant , expresia de pe chipul blând al tătuțului ei , de o bunătate neasemuită . Se gândi pentru o clipă că Maica Domnului o pune la încercare în aceste momente dificile și că ar face foarte bine dacă s-ar strădui să nu o dezamăgească. După ce termină de scris , se uită în clasă. Se simțea fixată cu privirea. Desigur , cine altcineva putea să fie cea care o fixa astfel cu privirea , înafara Amaliei ? Nimeni. Clopoțelul anunță voios sfârșitul lucrării. Pe chipurile unora dintre elevi plutea zâmbetul victoriei, pe al altora farmecul speranței dar pe chipurile celor mai multora dintre ei , se zărea clar coșmarul dezamăgirii. Poate nu erau toți matematicieni de primă clasă , dar în schimb toți erau copii. Inclusiv Elena.

Sufletul molcom și delicat al Elenei privi curios paloarea plină de răutate ivită pe fața Amaliei. Oare ce bombă sau glumă proastă pregătea pentru ea acest suflet chinuit? Ce geniu al răului certat cu iadul îi insufla în aceste momente tranșante planul diabolic ? În ce consta acest plan? Elena își luă gândul repede de la aceste lucruri, spunându-şi că oricum va fi să iasă din această încurcătură, sigur, dar sigur Maica Domnului o va face să iasă bine. Așa că nu își mai făcu griji inutile în această privință și lasă toate la voia Domnului. Puțină smerenie nu i-ar fi stricat de ziua ei. Puse mâinile în bancă, cu gândul să pregătească la sfârșitul lucrării, momentul în care va trebui să servească din cutia cu bomboane pe fiecare elev în parte, inclusiv pe doamna Margareta. Ochii reci ai Amaliei o filmară meticulos, mișcare cu mișcare. Privirea lor de gheață sclipi a bucurie. În sfârșit, veni și momentul cel mult așteptat: sfârșitul lucrării. Doamna Margareta își plimbă grațios silueta ei printre băncile pline de rumoare ale elevilor. Cred că numai la Palatul de Justiție să mai fi văzut atâta entuziasm plin de neîncredere. Ajunsă în dreptul Elenei, după ce savură meticulos privirile temătoare ale elevilor, doamna Margareta auzi un glas strident, cu un iz de linguşeală în el:
– Doamnaaa.…să știți că Elena are caietul în bancă și a copiat la lucrare! răsună glasul cel cu iz de linguşeală al Amaliei.
-E adevărat Elena? …întrebă pe loc profesoara, revoltată la culme de ce îi fu dat să audă urechilor.
-Doamna, știți….eu de fapt nu…spuse nostalgic Elena.
– Scoate mâinile la vedere și întinde palma!
Și nici una, nici două, doamna Margareta aplică palmelor frumoase ale Elenei cinci lovituri usturătoare de vargă la fiecare dintre ele. Vargă, care trebuie să precizăm care nu purta denumirea de Sfântul Nicolae ci de odioasa vargă în acea clasă. Zâmbetul plin de răutate de pe chipul Amaliei ajunse la maturitatea intensității unui astfel de zâmbet. „I-am făcut-o!!! Tocmai de ziua ei, hi hi hi! ” își zicea Amalia.
Elena…cu ochii plini de lacrimile provocate nu de faptul că fusese făcută de râs de ziua ei cu această pedeapsă pe care nu o merita, ci de faptul că omul drag ei, anume doamna Margareta, nu a crezut-o pe cuvânt, bagă mâinile înroșite în bancă.
-Doamna Margareta! ?spuse Elena.
-Ce este?
-Vreau să vă dau acest mic cadou de ziua mea.…spuse Elena, scoțând din bancă, cu ochii plini de fericire, palmele care conțineau în căușul lor fraged bomboane pentru doamna Margareta.
Doamna privi stupefiată, stâlcită de emoție chipul copilului, un chip de o rară bunătate. Se simțea umilită de propria răutate. Din ochii ei, de această dată două lacrimi își luară avânt voioase spre Cer.
-Iartă-mă Elena!…

După 3 ani, doamna Margareta se schimbă complet între timp. Devenise alt om. Amalia și ea la fel. Iar când Elena plecă la liceu, mai departe, Amalia îi întinse sfios, după o caldă îmbrățișare, o carte de rugăciuni.

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s