Dulceața de duh

Părerea de rău pe care o simți pentru un lucru, un păcat sau o situație în sine, este în stare să stoarcă sufletul de toată energia lui dar nu și de speranță. Speranța că va fi mai bine, că Dumnezeu va avea milă de tine, că vei putea zâmbi iarăși cu aceeași ochi senini pe care i-ai avut înainte de a se fi întâmplat acel lucru. Părerea de rău nu îți ia speranța, ci o reînnoiește pe zi ce trece cu ajutorul rugăciunii și a faptelor bune. Te face să arzi în miez de noapte ca un luceafăr pe cerul înstelat al pocăinței. Te face să ceri cu îndrăzneala umilinței mila lui Dumnezeu asupra sufletului tău. Te schimbă direct din rădăcinile tale de om afierosit plăcerii, transformându-te într-un om care e atent la sine însuși, care are pururea durerea sa în fața ochilor săi. Și cu toate acestea, când tăcerea ta devine de aur, când pocăința pe care o simți grăiește dintru ale sale, vădită fiind de lumina chipului tău, de ochii tăi adânciți în orbite de atâtea lacrimi de foc, dar foarte vii ca exprimare în înfățișarea lor, cu toate acestea, pocăința nu îți ia speranța, nădejdea că Doamne Doamne te vede, te aude, te simte și dorește sufletul tău. Dar mai ales, nu îți ia nădejdea că Doamne Doamne îți va răspunde la rugăciune. Deși în ochii lumii pari abătut în aceste clipe, în ochii lui Dumnezeu tu te desfeți de mișcările pline de har ale inimii tale, provocate de sărbătoarea pocăinței. Oamenii nu te înțeleg, cei apropiați şuşotesc în prezența ta, alții își dau coate făcând glume pe seama ta, a pocăinței tale, dar tu ești atent la tine însuți, la focul rugăminții care se înalță acum pe altarul inimii tale, întocmai ca o jertfă adusă lui Dumnezeu ca să îți ierte păcatul, să îți schimbe sufletul, să te naști din nou în măruntaiele duhului tău ca un om cu totul și cu totul nou. Pocăința schimbă duhul. Nu e amărăciune, ci doar dulceață de duh drept înnoit întru ale sale. Cine nu o cunoaște pe deplin, o condamnă ca fiind depresie, însă cine îi cunoaște valoarea, o stăpânește ca lucrare. Orice virtute mare sau mică, trece întâi prin cuptorul de foc al pocăinței. Acolo se maturizează ca lucrare, acolo își vede cu ochii harul care sălășluiește în ea, acolo este în stare să dea naștere altei virtuți. Fără pocăință, omul este un animal îndumnezeit, dar dedat la plăceri de tot felul, într-o continuuă cădere, într-un permanent zbucium sufletesc, într-o rătăcire și întunecare a minții extraordinară, într-un iad creat de el însuși ce a luat în ochii săi înfățișare de rai, într-o deznădejde cumplită. Pocăința naște și reînnoiește duhul omului. Deznădejdea însă, îl ucide în mod sadic, câte un pic în fiecare zi. Cine nu a simțit măcar odată în viața lui aceste trăiri, înseamnă că încă nu a trăit. Dar nu cred să nu existe asemenea suflet. Dincolo de cuvinte sunt fapte. Dincolo de fapte sunt sentimente. Dincolo de sentimente sunt trăiri. Dincolo de trăiri e veșnicia însăși. Dincolo de veșnicie este Creatorul ei, Dumnezeu. Dincolo de Doamne Doamne, se naște iarăși Cuvântul din Fecioară.
Iar omul este în stare să urce spre Rai cu ajutorul pocăinței, sau să coboare spre iad prin intermediul nepăsării. Un om inconștient de valoarea sufletului său este un om inexistent ca entitate, dar nu ca materie. Suflet mort în trup viu. Motor stricat în caroserie nouă. 0 lei în card nou de credit. Ce să faci pentru a nu fi așa? Fii într-o continuă mișcare spre bine. Starea latentă e numai pentru oameni morți.

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s