Jos

Jos, acolo unde sufletul îți zace neputincios în mlaștina disperării, zbierând a tăcere însângerată de suspine acute, viața ți se pare mai degrabă, o absurditate monotonă căreia trebuie să i te supui fără doar și poate. Lumina macabră a oricărei speranțe ce ar fi îndrăznit să îți treacă nestingherită prin filtrul inimii, acolo jos….e doar o pâlpâire de întuneric, un fel de „lasă-mă ca să te las” acid, chiar violent. Nu scriu pentru mine aceste lucruri, ci pentru.…tine. Eu am trecut prin ele. Acolo am învățat să mă rog ca să pot afirma că exist. Acolo mi-am văzut diploma vieții sfâșiată-n bucăți de colții stâncoși ai deznădejdii, aruncându-mi-le rând pe rând în fața mea lipsită de orice lumină, cu o bucurie răutăcioasă de o imensitate monstruoasă. Acolo am aflat că sunt nu cu mult mai presus decât nimic și că oricâți bani, relații, așa ziși prieteni sau rude am, oricâte școli sau idei revoluționare posedă extraordinar de fluida mea materie cenușie, acolo nu pot nimic pentru că nu știu nimic. Nici luciul auriu al banului acolo nu a mai îndrăznit să îmi facă provocator cu ochiul. Nici vorba blajină a mamei, acolo nu a putut trece de tenebrele bariere pe care firea unui om disperat ca mine și le-a pus prevăzătoare. Nici zâmbetul dulce a prietenei nu a mai îndrăznit să își facă mult așteptata și mult prea obișnuita apariție. Nici bătaia caldă ce o simțeam pe umăr a prietenului meu celui mai bun, de fiecare dată când aveam atâta nevoie, acum nu a mai apărut. Au dispărut toate în neantul disperării. Am rămas eu cu neputințele mele și cu mine însămi. Ba nu…ia stai! A mai rămas un lucru. Văd așa ca prin ceață o luminiță caldă dintr-o icoană veche. Nu îi simt căldura, dar mă simt bine în preajma ei. Trebuie să fie Doamne Doamne! El a rămas cu mine. Nu a plecat. El trece de orice barieră. Am început, încetul cu încetul, mai timid, mai curajos, să admit existența Sa. Am început să mă gândesc la starea mea de deznădejde, de depresie cadaverică, de om pierdut între două lumi. Dar nu am avut puterea să mă gândesc așa departe. Frica de gândurile negre mi-a înghețat trupul din călcâie până-n creștet. Cel puțin așa am simțit. Am început să mă gândesc cu bucurie la acea luminiță. Am simțit cum ea , încet, încet, mă cuprinde ….puțin câte puțin. Am început să mă rog. M-am trezit cu șiroaie de lacrimi curgându-mi calde pe obrazul înghețat de viforul disperării. Starea aceasta a durat mult timp. Noi doi, adică eu cu El, am vorbit mult timp despre noi. Am învățat că nu am fost niciodată singur și că El a fost cu mine tot timpul. Dar de ce a fost nevoie să trec prin mlaștina disperării? De ce? Pentru că nu am fost niciodată liber de ideile mele.

Am scris pentru tine. Poate și tu treci acum prin aceste stări. Poate sufletul tău își simte aripile tăiate. Dar e bine să te rogi. Să înveți să te rogi. Să realizezi că nu ai fost niciodată singur. El tot timpul a fost și este cu tine.

Ochii Caprui

Anunțuri

4 comentarii la “Jos

  1. anisiaprincess spune:

    Am trecut și eu cândva prin această ” înnoire” ,dar este numai mila lui Dumnezeu!

    Apreciat de 1 persoană

  2. smaranda64 spune:

    Acolo nu mai sunt nici măcar lacrimi….

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s