Noi…Oamenii

Deseori, sub influența părerii de sine și a farmecului nociv al atâtor laude pe care oamenii ni le adresează într-un mod atât de convingător, noi avem fascinant de înșelătoarea impresie că binele ni se cuvine în întregime. Dar atunci când lacrimile ne curgeau rece pe obrajii înghețați de viforul aspru al disperării, când toți dădeau din umeri neputincioși și se fereau să ne dea vreun răspuns cât de cât clar la problema noastră, când eram în stare să rabdăm orice asuprire, orice defăimare, orice supărare, în schimbul rezolvării de către Cer a situației în care ne aflam, atunci…ne mai ardea nouă de laude? Nu, ci de suspine pe care le ridicam fără vlagă din gâtlejul inimii către Doamne Doamne. Atunci am fi postit, ne-am fi rugat, am fi făcut orice se cerea făcut, numai și numai să fie bine și să aibă Doamne Doamne milă de noi. Să ne împlinească rugămintea pe care i-o adresaserăm cu sufletul plecat la pământ, în genunchi de durere. Iar când în sfârșit, după îndelungi așteptări, minunea s-a înfăptuit sub ochii noștri, atunci…ne-am bucurat și de bucuria bucuriei am uitat gustul amar al trecutului. Cât am fost vrednici, bucuria a rămas la noi. Cât nu, s-a dus la altcineva care o aștepta cu sufletul în genunchi. Poate cineva mai vrednic decât noi, cineva care a făcut eforturi mai mari decât noi. Dar în orice fel de caz, indiferent că bucuria era pentru noi sau pentru celălalt, minunea nu ni se cuvenea. Că altfel nu ar mai fi fost minune și Dumnezeu nu ne-ar fi miluit. Noi când miluim pe vreun sărman, miluim pentru că I se cuvine mila noastră, sau îl miluim din dragoste? Poate omul după faptele lui nu e vrednic de milă, dar după situația în care este și după dragostea noastră, este cu vârf și îndesat. Dar în nici un caz, nu i se cuvine. Așa și nouă. Iar când istoria se repetă și iarăși cădem în genunchi sub povara necazurilor, atunci, ducând dorul binelui, în loc să mulțumim pentru lucrurile care ne-au mai rămas de pe urma atâtor dureri, suntem nemulțumiți, gândindu-ne la lucrurile pe care le-am pierdut sau le-am fi putut păstra. Murmurăm, umplând văzduhul cu aerul otrăvit al reproșurilor noastre. Oare e corect? Nu e și Doamne Doamne știe. Vede slăbiciunea umană și chiar dacă Îl doare enorm, totuși iubirea pe care o are față de noi, astupă destul timp greșelile noastre. Cât timp? Până când ne vom milostivi și noi de El, făcându-L să nu mai sufere atât de pe urma noastră. Milă pe care El…o merită din plin. Milă care tot asupra noastră se revarsă. Milă pentru milă. Iubire pentru iubire.

Ochii Caprui

Anunțuri

2 comentarii la “Noi…Oamenii

  1. anisiaprincess spune:

    Cred că dacă nu ar exista durerea,nu ne-am da seama căt de milostiv este Domnul față de noi.Rugându-ne ,căpătăm pace și bucurie în suflet.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s