A iubi înseamnă jertfă

Un suflet ales mi-a explicat minuțios și elegant cum că trebuie să avem grijă de sănătatea noastră, a trupului nostru și a sufletului nostru, ca să putem fi utili lui Doamne Doamne în totalitate, să dăm randament maxim, nu 50%. A te iubi pe tine însuți în sensul de a-ți păzi conștiința curată în privința felului cum ai avut grijă de sănătatea sufletului și trupului pe care îl ai. Felul cum a abordat acest subiect și fantastica pledoarie pe care mi-a ținut-o despre acest lucru, m-au impresionat.
Totuși, sunt mulți oameni care au nevoie de ajutorul nostru, aici și acum, atunci când trebuie iar nu când vrem noi sau avem timp, pentru că înainte de toate Dumnezeu este dragoste. Dacă acest „trebuie, aici și acum” se înmulțește pe zi ce trece, care este măsura dreaptă în a avea grijă de tine și de ceilalți? Cât ține de tine acest lucru și cât de ceilalți? Cât trebuie să pui la suflet și cât nu ? Dacă vei avea extrordinara surpriză de a trezi la un moment dat că ai avut grijă de zeci de oameni și de sufletul tău nu? Se poate întâmpla sau nu acest fenomen? Care este măsura iubirii pentru celălalt astfel încât să nu îți vătămi sănătatea?
Eu consider că nu poți avea grijă de sufletele altora cu adevărat, dacă nu ai de al tău în primul rând. Dacă ești înnăscut cu o pasiune de a ajuta oamenii în fel și chip, însă fără să fii atent la mișcările inimii tale, s-ar putea să te trezești într-o bună zi cu soare, că sănătatea ți s-a şubrezit de tot și că, în loc să faci bine oamenilor pe care tu spui că i-ai ajutat, de fapt le-ai făcut un mare rău pentru că i-ai învățat dependenți de tine și felul tău de a fi. Oamenii nu L-au pus pe Dumnezeu pe primul plan, așa cum ar fi fost corect din partea ta să îi înveți, ci au avut și au bolnăvicioasa tendință de a pune ajutorul tău pe primul plan. Tocmai de aceea ai suferit mult și suferi pentru că nu ai învățat pe nimeni să pescuiască, ci doar te-ai mândrit cu peștele pe care l-ai împărțit celor care au avut nevoie.
Măsura iubirii pentru celălalt este ca să îți pui tu sufletul pentru el, însă tu făcând din fire acest lucru, iar nu de nevoie sau de fală, iar el aducând recunoștință cuvenită lui Dumnezeu înainte de toate pentru dragostea cu care te-a înzestrat. Dacă nu sunt aceste lucruri, iubirea nu are valoare. Tu ai pierdut fapta bună iar omul pe care l-ai ajutat, a rămas cu tine doar pentru moment, cât a avut nevoie. În iubire nimic nu se pierde. Nici lacrima, nici zâmbetele, nici recunoștința, nici bucuria , nici respectul, absolut nimic. Dar mai ales, credința.
Omul care iubește cu adevărat, așa cum am descris eu mai sus, dacă se îmbolnăvește din prea multa lui rugăciune cu durere spusă pentru ceilalți, nu păcătuiește. Nu păcătuiește pentru că a ajutat în zece ani cât ar fi putut ajuta în treizeci. Nu a trăit degeaba. A fost util lui Doamne Doamne. Și încă un lucru: toți oamenii buni, care îl au pe Dumnezeu în suflet și în faptele lor, toți aceștia sunt oameni bolnavi cu neputințe. Pentru că atât de mult l-au iubit ei pe Dumnezeu, încât nu s-au uitat la durerea pe care boala le-a pricinuit-o, ci mai vârtos, la bucuria pe care a avut-o Cerul,când câte vreun suflet mic a devenit dintr-o dată mare.

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s