Avea

În lumina difuză a unei lumânări de ceară curată, camera scriitorului se prezenta în haină de gală, mândră nevoie mare, de lumina în care era scăldată toată, până în cel mai mic și neînsemnat amănunt al ființei sale. Pe o masă de lemn, bătrână, atât de bătrână încât fusese slujitoarea a mai multor generații de scriitori talentați, stătea așternută o foaie albă de hârtie, al cărei alb aștepta cu nerăbdare clipa în care penița condeiului așezată lângă el, va reuși să transforme foaia, prin mângâierile ei, într-o foaie valoroasă. Cât de valoroasă?În stare să schimbe vieți omenești. Atât de valoroasă.
Însă mâna care trebuia să mânuiască acel condei, obosise. Obosise pentru că inima care trebuia să îi dicteze ce trebuie să scrie, era slăbită. Ochii scriitorului fuseseră martori la multe acțiuni, întâmplări, necazuri ale vieții în sufletele oamenilor pe care îi văzuse. Nu puteau niciodată rămâne indiferenți la durerea și la bucuria oferită de spectacolul vieții. Ori lăcrimau cu un strigăt înăbușit al privirii, ori admirau tăcuți și inofensivi prin puhoiul de un albastru transparent de lacrimi, tainele vieții. Și dintotdeauna, au avut grijă să scrie. Să scrie pentru că ființa lor își modifica interiorul și profunzimea structurii acestuia prin literele scrise. Literele deja, deveniseră surate indispensabile modului lor de viață preferat. Iar scriitorul știa aceste lucruri.
Însă și scriitorul, era om. Nu mașină de scris. Scria cu pasiune, cu dor, cu dăruire, cu bun simț, dar nu pentru a scrie. Ci pentru a fi și a ajuta și altora să fie. Iar acum, în aceste momente, nu își mai simțea inima semnalizând ca bunăoară, sensurile vieții. Mintea îi era golită de orice înțeles și se gândea, de astă dată, la sufletul ei. Se implicase prea mult în viața oamenilor, iar acum dădea semne disperate de neputință.
În fața scriitorului, sus pe peretele alb și cald de lumină, o icoană a Nascătoarei de Dumnezeu, îl scruta milos cu privirea. Ochii icoanei reflectau aceeași suferință profundă din ochii scriitorului. Din când în când, scriitorul observa cum ochii icoanei se îndreptau către albul foii de pe bătrâna masă de lemn. Înțelegea substratul privirii, dar inima îi obosise. Avea oare nevoie de o pauză? Nu! Pentru că astfel ar fi încetat să mai existe. Avea nevoie de inspirație? Nu! Pentru că în beciurile experienței sale existau încă multe lucruri nescrise. De ce oare avea nevoie? Avea nevoie să creadă în el ca om și în rostul lui binecuvântat. Avea.

Ochii Caprui

image

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s