Agonie și extaz

         

      Pe tâmplele aurii ale tânărului poet zăceau deopotrivă la sfat, Agonia și Extazul. Din când în când, gânduri halucinante cotrobăiau cu nesimțire mintea încă trează. Lumina caldă a unei lumânări pe sfârșite, lumina slab așternuturile albe ale patului pe care de atâtea ori, el, Mihai Eminescu , își odihnise fruntea înlăcrimată de atâtea speranțe încă vii, aproape palpabile. Acum, pe ultima sută de metri,  când încă viața-i surâdea amar din depărtare, făcându-i cu mâna în semn de rămas bun, tânărul poet se gândea la ce lăsa în urmă omenirii.  Își punea întrebarea dacă Doamne Doamne, Cel Care i-a fost alături tot timpul, îl va primi dincolo și ce răspunsuri va trebui să dea la feluritele întrebări, care cu siguranță, nu aveau să țină cont de numele lui de pe acest tărâm.  Dincolo nu mai contau vorbele drepte sau nedrepte, de laudă sau de jignire, ale atâtor oameni care l-au cunoscut. Contau faptele. Bune și rele. I se părea cumva că sărmanul Dionis, unul dintre personajele pe care întâi îl trăise și după aceea îl conturase într-un roman, îl primea amabil, cu brațele deschise. Toată viața scrisese.  Cuvinte moi, dulci, calde.  Chiar mai mult decât atât. Geniale. Ilustrase genialul și ilustrul vieții în obișnuitul acesteia. Însă nu fusese înțeles de mintea unei epoci obișnuite să gândească strâmb și să vadă hâdul frumos. Dar acum, toate aveau să se termine. Aruncă melancolic o ultimă privire pe manuscrisele sale de pe măsuță.  Acolo zăceau mai mult decât el însăși.  Adevărurile lui. Trăirile lui. Ființa lui. Gândirea lui. Crezul lui. Se gândi o clipă că poate și sufletele care nu iubesc poezia, până la urma urmei, tot auzind de la ceilalți, vor descoperi operele lui.  Nu pentru că el era Eminescu.  Ci pentru că harul lui Dumnezeu care zăcea în scrierile sale, avea să atragă, să cultive, să unească simțirile tuturor celor care cultivau în viețile lor frumosul, adevărul și simplitatea. Dorul nu i se împlinise.  Să moară la marginea mării, în liniștea serii. Dar rostul vieții i se împlinise. Acela de a trăi ca om, a te supune ca ființă și a crea ca geniu. Ridică ochii în tavan.  Se părea că vine o lumină. Deschise gura puțin și răsuflă ușurat de viața aceasta trecătoare…..

       Astăzi poate….știe că mii de oameni se roagă pentru el. Pentru sufletul lui.  Pentru liniștea lui.  Pentru faptul că și-au găsit trăirile, necazurile, dorurile, visele, cuvintele și necuvintele descrise în poeziile sale scrise la umbra plopilor fără soț.

       Ochii Caprui

image

Foto internet

Anunțuri

8 comentarii la “Agonie și extaz

  1. Oana spune:

    M-a impresionat profund ce ai scris…cum ai scris…
    Orice cuvânt în plus e de prisos.

    Apreciat de 1 persoană

  2. ane spune:

    Excelent! Mi-a placut.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Laleauaneagră spune:

    Cred că oricine se bucură de scrierile poetului,poate fi ca o rugă la Doamne Doamne pentru sufletul lui.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Poteci de dor spune:

    Minunat scris, ca un dor! Mulţumesc!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s