Nebunul (5)

       Drumul pietros și abrupt al Muntelui Ispitirii era asaltat de sunetul paşilor mai multor inimi voioase şi curioase totodată. Erau inimile pelerinilor care acum, băteau în ritm alert numai la simpla ivire a fascinantului gând că în câteva minute se vor fi aflat la capătul drumului de unde, poate cu mândrie sau cu smerenie, vor putea privi locul acela mic de unde au plecat.
       Aceste inimi nu se aflau degeaba aici. Fiecare avea povestea ei, durerea ei, dorinţa ei. Fiecare căuta o alinare a fiinţei sale în persoana şi farmecul oricărui loc unde poposeau la îndemnul politicos al ghidului.
      Nebunul, chiar dacă uneori era vorbăreţ din fire şi se mai găsea câte un om care să i se jeluiască cu amarul unei inimi zdrobite, acum îşi plimba adâncit ochii în sandalele-i negre şi prăfuite. De ce îl chemase Dumnezeu aici?  Ce lucrare avea cu el, aici, în mijlocul unor oameni care îl căutau pe Dumnezeu nu ca să îl descopere aşa cum i s-ar fi cuvenit Lui, ci pentru durerile lor? Probabil era un pas premergător…. Nebunul nu avea răspunsuri la aceste întrebări. Iubea oamenii enorm de mult, dar nu şi-ar fi dorit niciodată să îi deranjeze cu astfel de afirmaţii. Ştia că în acele momente, nimeni nu putea duce greutatea unor astfel de cuvinte. Chiar şi el, nebun fiind în ochii lumii, de foarte multe ori cerea de la Dumnezeu câte o încredinţare în cele ce i se descoperiseră. Deci era conştient că şi el, acolo pe Muntele Ispitirii, îl ispitea pe Dumnezeu cu gândurile sale. Important în acele momente de aur la care i se dăruise şansa de a participa, nu era să primească răspunsuri la durerile sale, ci să ajute oamenii pe cât putea şi să se bucure
nespus de mult…
     În mintea lui îngândurată apărură rând pe rând imaginile celor dragi ale căror nume le pomenea în rugăciune. Buzele lui rosteau cu dragoste încet încet toate numele pe care inima nu încetase a le invoca cu înflăcărare încă din prima clipă când se pomeni acolo.

      Ochii Caprui

    

Ochii Caprui