„Ia mai lasă-mă-n durerea mea! „

          Mi-am zis dintotdeauna că scopul meu în viaţă este să ajut oamenii.  Să le şterg lacrima când au nevoie şi îi încurajez atunci când nu mai crede absolut nimeni în ei. Să îi fac să nu se simtă părăsiţi şi nedreptăţiţi de soartă şi să le explic frumos  – la fel cum făcea dl diriginte cu mine  în clasa a cincea –  despre tainele vieţii.  Zis şi făcut… pe jumătate! Pentru că pe deplin nu ai cum niciodată. 
         Mai ales dacă întâmpini oameni care îşi confundă feţele de sărbătoare cu cele de înmormântare. Le iau pe ultimele mai mereu, sperând să scape cât mai repede de tragedia vieţii.  Tot mai mulţi oameni depresivi, conştiincioşi în desfarşurarea  mecanismului zilnic de drogare cu tot felul de surogate, pesimism şi tragedii născute cât ai clipi din ochi din te miri ce. Şi suferi când vezi că nu ai ce face cu atâta dragoste pentru omenire şi că omul din faţa ta  îți boceşte politicos, rugându-te frumos să îl laşi în durerea lui… că ştie el mai bine.  Desigur. E mult mai fermecător un negru univers al depresiei ,înzestrat din voinţă proprie cu tot felul de lacăte tip ” Aşa sunt eu!/ Şi eu sunt om/Nimeni nu-i perfect / Ia mai lasă-mă-n durerea mea /” puse strategic peste absolut orice portiţă de intrare, decât un sfat bun şi cald al unui om care încearcă să te ajute. 
            Deci oamenii pot fi ajutaţi doar dacă depun şi ei un efort. Acela de a fi de acord să căutaţi împreună o soluţie. Altfel…viaţa merge înainte. Tu cu ale tale şi ei cu ale lor.
            Cam atât pe astăzi….

      Ochii Caprui

       

Ochii Caprui