Tabloul vieţii (3)

Au fost mulți ani în care Victor,fiind general de armată, trebuia să își mascheze bunătatea naturală pe care o avea față de cei din subordinea sa, cu un soi de duritate aparentă, tocmai pentru a nu fi luat peste picior de către vreun subordonat mai îndrăzneț .
          Victor iubea oamenii și ajunsese la așa măsură a cunoașterii omului din fața sa, încât știa dinainte încă de la prima întâlnire cu omul respectiv, ce i-ar fi trebuit acestuia pentru a-l face să devină nu numai un soldat bun, dar și un om cumsecade.
           Astfel știind natura omului, el era dur cu unii, aparent fără vreun motiv anume, iar altora, deși aveau câteva abateri, le mai schița câte un zâmbet inocent de culoarea speranței, printre multe alte atenționări de părintesc  mentor  în cele ale vieții.
          Căruntețea firelor de păr buclate într-un mod elegant pe fruntea-i plină de riduri severe, ar fi adeverit oricui l-ar fi privit cu atenție încă de la prima vedere,  că nu era un om indiferent la necazurile celor din jurul său.
           Pentru unii sufletul și temperamentul domnului general erau întocmai ca o carte deschisă, ale cărei file născute-n splendoarea și tumultul vieții, aveau mereu ceva aparte de dăruit chiar și la o a suta privire celui care ar fi avut bucuria să îl întâlnească .
           Printre aceștia am putea-o număra cu multă ușurintă și pe dna Valeria, director al unui spital de pneumologie, medic  oncolog  având la activ mulți ani de experiență  medicală  și nu în ultimul rând, soția devotată dlui Victor trup și suflet .
         Se cunoscuseră în anii de facultate printr-o întâmplare oarecum atipică felului în care doi tineri din ziua de astăzi ar alege să se cunoască. Valeria avea obiceiul ca deseori când își vedea asistentele buimăcite de aerul cald al dragostei, să le povestească  în ce chip minunat l-a cunoscut pe actualul ei  soț.
       ” Dintotdeauna am fost o fire gânditoare și suspicioasă. În anii facultății, pot spune despre mine că aveam un temperament paradoxal. Adică : pe cât de liniștită uneori, pe atât de vulcanică în anumite momente în care mărturisesc sincer  că mă surprindeam mirându-mă de extremele mele. 
           Tocmai de aceea nu prea aveam norocul de a avea prea mulți băieți pe lângă mine. Toți mă vedeau din afară drept o fată foarte cuminte și la prima întâlnire , nu rămânea nimănui neobservată firea mea duală. Nu apucam să mai am și o a doua întâlnire.
           Pentru acest lucru, eram deseori mâhnită având stări profunde de deznădejde ,ură asupra mea, răzvrătire împotriva  a ceea  ce oamenii numesc  in ziua de astăzi Dumnezeu, astfel încât la un moment dat ajunsesem  sa  manifest toate simptomele posibile si imposibile ale unei depresii urâte.
          Nu găseam nici o portițâ de scăpare și pe oricine aș fi întrebat ce este de făcut în situația în care eram, mi se răspundea că trebuie să mă schimb și multe lucruri pe care teoretic, le știam și eu. Dar nimeni,absolut  nimeni nu putea să îmi explice cum să mă schimb și care sunt pașii. Iar acest lucru mă mâhnea mult mai mult decât mi-aș fi închipuit .
        Până într-o bună zi când…l-am întâlnit pe Victor. Iar această întâlnire a noastră s-a desfășurat după foarte mult timp, într-un mod cu totul și cu totul neobișnuit tinerilor din ziua de astăzi .
       Îmi plăcea să ies la plimbare, să îmi adun gândurile unul câte unul din tenebrele vâscoase ale minții mele și să mi le pun în ordine,analizând firea și evoluția fiecăruia dintre ele. Pentru acest lucru am constatat că aveam nevoie de foarte multă liniște.  Iar această liniște nu o găseam oriunde. Aveam totuși , un loc preferat în care mă retrăgeam după amiaza. Era o băncuță dintr-un parc cu mulți, dar foarte mulți tei.
         Sub umbra gigantică a acelor tei ,mă simțeam oarecum protejată de absolut tot răul pe care lumea mi l-ar putut provoca și acest sentiment profund,de siguranță, îmi liniștea sufletul . Mereu am simțit că am o legătură aparte cu natura. 
          Iar aici, pe băncuță, luam aminte la tot ce simțeam și căutam să aflu ce anume este cu mine și ce-ar trebui făcut ,mai precis: ce anume ar trebui schimbat astfel încât să fiu și eu un om normal,de care lumea să nu fugă și căruia să îi acorde a doua șansă.  Aceasta era marea mea durere și felul în care eu mi-o înfruntam. Probabil
dacă aș fi știut alt mod de abordare a situației de atunci, astăzi lucrurile ar fi stat cu totul si cu totul altfel. Dar cred că aveam nevoie să îl descopăr pe Victor

       (Va urma )

Ochii Caprui

image

Foto (net)

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s