Tabloul vieţii (3)- continuare

          Poate nu eram o ființă atât de problematică pe cât eram eu în stare să îmi închipui despre mine, mai ales după toate evenimentele petrecute în ultimul timp în viața mea, dar felul în care vedeam eu lucrurile, trebuie să mărturisesc că era unul destul de tragic. Și acest lucru se întâmpla datorită faptului că eu nu aveam multe prietene, pe atunci tot ceea ce cunoașteam eu la vremea aceea, fiind ființe zburdalnice, nu prea serioase. Iar majoritatea colegelor mă judecau bârfindu-mă și vorbind de foarte multe ori lucruri neadevărate despre mine. Numai ce le vedeam chicotind și dându-și ghes cu privirile în prezența mea…! De câte ori nu mi s-a întâmplat să le văd astfel!!! Tocmai de aceea nu aveam încredere și socoteam o slăbiciune foarte mare faptul de a avea încredere totală în cineva anume.
            La două bănci distanță de mine, venea în fiecare duminică seara un tânăr soldat.  Trebuie să menționez faptul că eu nu prea eram adepta respectului uniformei, ci a ceea ce vedeam sub uniformă, obicei pe care mi l-am păstrat și astăzi . Așa că nu prea băgam eu în seamă acel soldat tânăr, ci doar mă mira faptul că, atunci când trăgeam involuntar câte o privire cu coada ochiului spre el, omul acesta îmi întâmpina privirea parcă știind dinainte că aveam să îl privesc. Lucrul acesta mă întărâta și mă rușina deopotrivă .
        Parcă îl văd și acum pe Victor, stând picior peste picior, cu o carte groasă deschisă pe genunchi, absorbit de citirea ei și dând impresia unui om rupt de realitate. Avea niște ochi albaștri tulburător de vii, sprâncene bine arcuite, nasul puțin coroiat, fruntea lată și senină acoperită de şuviţele aranjate ale unui păr castaniu, o bărbie netedă și o gură  zâmbitoare ,care părea de la distanță că spune ceva în șoaptă. Statura zveltă și bine legată, parcă era înadins croită pentru haina militară. Însă cu toate acestea, chipul lui Victor nu arăta duritatea și fermitatea unui soldat, ci mai degrabă seninătatea unui om împăcat în cugetul său cu toate faptele săvârșite . Lucru contrastant la el. Un soldat care îți inspiră încredere și bunătate,siguranță deplină, dar nu prin haina pe care o poartă, ci prin seninătatea de care chipul său dă dovadă.  Cred și acum, după atâta amar de ani, că acea bunătate m-a magnetizat total încă de la prima vedere. Altfel nu îmi pot explica cum de m-am îndrăgostit eu tocmai de un soldat.
      Tot văzându-l pe Victor cu acea carte pe genunchi, la un moment dat mi-a venit și mie ideea de a-mi aduce o carte să o citesc, acolo, în multă liniște a teilor. Astfel, am început să citesc și eu cărți, romane de aventuri. Având o imaginație foarte bogată, deseori mă imaginam inclusă în diferite intrigi de la nu știu care palat sau curte, când răpită de oameni răufăcători și așteptând să îmi vină cavalerul să mă salveze, când dându-mi  întâlnire cu el la miezul nopții sub poala stufoasă a unui copac din gradină, și atunci cu mare risc să nu afle tata…
       Dar când lăsam cartea din mâna amorțită de greutatea ei, mă vedeam singură, fără absolut nici un cavaler lângă mine, în parcul bătrânilor tei, și mă trezeam brusc  la realitate. Nu prea aș fi vrut să mă trezesc, dar n-aveam încotro.
      Într-o duminică seara, nu știu cum reușii, dar am ajuns mult mai târziu decât la ora la care obișnuiam eu să vizitez parcul. Victor plecase. Spun aceasta pentru că știam cât era de punctual în ceea ce privește ora venirii și ora plecării din parc. Nu petrecea acolo niciodată mai mult de o jumătate de oră. Cunoștință nu făcusem până atunci și cred că, dacă ar fi fost după mine, mai trebuia să treacă un timp până la acel moment deosebit .
         Am văzut din întâmplare, o carte pe banca lui Victor. M-am apropiat să văd ce este cu ea. Mai mult de curiozitate . Cartea, nu prea groasă, avea titlul următor :” Despre gânduri și dezamăgiri ” . Era scrisă, după câte îmi amintesc , de un psiholog rus. Am luat-o în mână să o răsfoiesc puțin.

       Pe măsură ce citeam din ea, simțeam că mi se adeverea supoziția că acea carte fusese „uitată” acolo special pentru mine. Nu mă gândisem de la început la acest lucru, dar impresia faptului în sine, pur și simplu îmi sărea în ochi. Tot răsfoind cartea, observai  la sfârșitul ei o hârtie alb-gălbuie, împăturită în patru. Se pare că era un fel de scrisorică din partea lui Victor pentru mine. Încă de la primele rânduri citite din conținutul scrisorii, am început să mă gândesc că acest om,a cărui apariție banală în viața mea îmi tot dădea de gândit, mă cunoștea destul de bine pentru un om cu care nu schimbasem decât două trei priviri.
       Iată ceea ce scria în acea hârtie alb gălbuie, de la care nu îmi puteam dezlipi ochii de mirare;
       „Dragă Valeria,

   Vreau să îți mărturisesc sincer, fără prea multe ocolișuri, că te-am urmărit pas cu pas încă de la începutul venirii tale aici. Sper să-mi poţi ierta acest păcat, întrucât lucrurile au mers mai mult de la sine, decât să fi făcut eu ceva anume în acest sens. Totul s-a întâmplat involuntar . Din clipa în care ţi-am văzut chipul,m-a frapat permanent expresia ochilor tăi căprui. Nu ştiu absolut nimic despre tine decât lucrurile spuse de Anca (Anca fiind o colegă care nu era din tagma celor care mă bârfeau, dar în privinţa căreia încă aveam suspiciuni):că eşti un suflet bun şi că studiezi medicina,fiind în anul 3 la facultate. De câte ori veneai aici, te analizam din cap până în picioare…şi deseori te-am simţit tulbure, agitată, lipsită de vlagă sufletească. Nu ştiu ce anume se petrece în aceste clipe în sufletul tău. Sper să nu mi-o iei în nume de rău, dar am simţit nevoia să te ajut. Nu mă întreba de ce. Aşa sunt eu.
        Ţi-am lăsat această carte deoarece eu am găsit în ea multe răspunsuri la întrebările mele. Sper să le gaseşti şi tu. Cartea o poţi păstra.

                                 Cu mult respect,
                                                                Victor ”
       Caligrafia scrisorii era una de nota douăzeci, cu un scris excepţional de îngrijit, aş putea spune chiar exagerat de îngrijit. O ordine în aşezarea şi cursivitatea artistică a liniilor ce formau literele, cum de mult timp nu mi-a mai fost dat să văd.
             De unde ştia acest tânăr misterios stările mele sufleteşti? Oare chiar aşa era de evident că nu sunt în apele mele? Se citea pe chipul meu aşa de bine? Şi spusele acelea cum că ar fi aflat de la Anca despre mine să fi fost adevărate? Inima mea se frământa în mine zicând că era ceva cu acest băiat. Nu ştiu ce anume.
              Am împăturit la loc scrisoarea cu grijã şi am început să răsfoiesc cartea. Însă gândul meu era la Victor. Nu mă puteam linişti, aşa că mers acasă.  Înainte de a pleca spre casă mi-a trecut prin minte că ar fi bine şi cu mult bun simţ din partea mea, să îi las un răspuns lui Victor. Am rupt o foaie din caietul roşu pe care îl aveam la mine şi am scris mai mult tremurând următoarele cuvinte:
           ” Îți mulțumesc frumos pentru tot.
        
                      Valeria ”
   Am pus biletul pe suprafaţa lucioasă a băncii şi ca să nu zboare, am lăsat caietul meu roşu peste el. Am plecat acasă tulburată de cele întâmplate şi din acea zi, spun cu mâna pe inimă, că pesoana lui Victor nu mi-a mai fost indiferentă.

image

Ochii Caprui

Anunțuri

Un comentariu la “Tabloul vieţii (3)- continuare

  1. Anastasia spune:

    Mai bine era dacă lua calea duhovniciei Victor… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s