Poveste

“-Și? Ce poveste îmi spui în seara aceasta, bunicule? Cred că nu o mai spui aceea cu Păcală…
– Păi, am alta nouă pentru astă seară, dar stai să termin treaba pe afară. Cât mai stai prin casă, bagă lemne pe foc ca să fie cald la noapte.
– Da’ nu stai mult pe-afară, că nu am răbdare….Promit să nu te țin mult. Doar știi că adorm repede.
– Acușica vine bunicu’!”

   Cam așa aveau începutul cam toate serile de iarnă friguroasă din vremea binecuvântată a copilăriei mele, când stăteam scai pe capul bunicului să îmi mai îndruge -cu sau fără voia lui- la gura sobei din mica bucătărie, câte o poveste în care, la sfârșitul ei, Harap Alb își scăpa aleasa inimii neatinsă de zmeul cel urât, după multe aventuri.
   Era o bucurie imensă în sufletul meu de copil zburdalnic și alintat, ca la reflecția fascinantă a luminilor jucăușe din sobă, proiectate pe tavanul alb, să îmi derulez ca într-un cinematograf gigant, toate filmele și cele mai tari producții cinematografice ale momentului, pe care vocea domoală și sfătoasă a bunicului meu le scornea ca la comandă, din porunca nesătulă de atâta frumusețe artistică a nepotului său.
   Puteam să fiu oricât de trist sau de neastâmpărat, dar când auzeam vocea bunicului, cu acele inflexiuni deloc monotone, sufletul meu se teleporta întru o cu totul altă lume.
    Închideam lumina ochilor cuminte într-un întuneric de vis, în care așteptam cu sufletul la gură următorul moment al poveștii.
    Bunicul era un om răbdător cu mine, pentru că îi eram drag ca lumina ochilor, pentru că mă suiam pe spatele lui ca să îl calc, să îl tămăduiesc de toate durerile acumulate peste zi și pentru că eram cel mai bun sfetnic de taină al lui, în momentele de restriște în care îl vedeam adesea oftând la lumina candelei, sau deseori veselindu-se nespus în compania vreunui pahar de vin mai mult ghiurghiuliu decât roșu,  paharul fiind de fiecare dată mai mult plin decât gol.
     Cu toate acestea, vocea inconfundabilă a bunicului răsunând melodios la gura sobei în serile friguroase de iarnă, când vântul se opintea din răsputeri să îi mai dea câte un ghes casei, iar luna își așternea blajină razele darnice cu lumina lor peste întreaga creație, avea un farmec aparte.
     Anii au trecut nemiloși peste fruntea mea de copil zburdalnic și alintat. Am încercat să descopăr universul bunicului în poveștile de la bibliotecă, ale lui Petre Ispirescu, Ion Creangă și alții. Tot în vremea copilăriei am făcut aceasta. Dar acest univers avea cu totul alt gust decât cel al bunicului . Nu avea același farmec, deși am crescut la lumina lui.
      Astăzi, la fel: aud povești. De viață. Multe din ele s-au întâmplat  sub ochii mei.
       Eu însă am rămas cu gândul în copilărie, când totul se termina cu bine, pentru că toate personajele știau că există Dumnezeu deasupra.
       Astăzi personajele nu mai știu sau nu mai vor să știe. Află într-un final și acest adevăr. Dar le trebuie nenumărați Harapi Albi ca să se bată cu mulțimea de zmei creată de oamenii din jurul lor.

    
    

image

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s