Inimă de tată

      Pentru o clipă simții că sufletul i se oprise în loc, ca și cum până acum nu făcuse altceva decât să se înghesuie în trup, dând din colț în colț de durere.
   Acea durere a neputinței, când realitatea închide ochii la nevoile tale și trece peste tine, iar tu vrei nu vrei, trebuie să te descurci cumva să treci peste moment.
    Răsfoii cartea de rugăciuni parcă trudit și cu ciudă. Ar fi vrut să ridice pumnii încleștați spre Cer, dar ceva din adâncul ființei lui îl oprii la timpul potrivit. Unde era Dumnezeu acum când toată lumea tăcea, prefăcându-se ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar fiul lui, dintr-o aparentă nevinovată greșeală, dispăruse în neantul veșniciei? Unde era dreptatea? Și pentru ce i se întâmplau tocmai lui toate acestea?
    Întrebări la care se simții obosit să mai caute răspuns. Chiar dacă sângele lui clocotea ca într-o lavă și își simțea ochii sub o presiune extraordinară, lucrurile rămâneau la fel. Faptul era consumat, iar el, justițiar de meserie, trebuia să se împace cu ideea că de această dată, cei asemenea lui nu îi erau alături. Asta era. Oare chiar nu mai rămânea nimic de făcut?
    Își amintii brusc că băiatul lui murise cu zâmbetul pe buze, ca un luptător care învinsese moartea cu prețul vieții sale. Da, băiatul lui fusese un om deosebit! Nu știa să se plângă când avea necazuri și nu își împărtășea durerile oricui, și oricât de atent l-ai fi analizat chiar și la a suta vedere, omul acesta știa să își ascundă durerea.
     Tatăl se simții rușinat de virtutea fiului său. Trebuia să lupte! Poate nu pentru fiul său, cât pentru sine. Să depășească momentul!
    Se gândii că Dumnezeu tace cu un scop: să-l facă să lupte! Să își dorească să se apropie de El! Acum înțelegea că nu tainele lui Dumnezeu trebuia să le înțeleagă. Nu aceasta era treaba lui de muritor! Nu! Treaba lui era să se simtă mângâiat sub acoperământul dragostei și milei Dumnezeiești și să își dorească permanent acest lucru. Exact în felul în care pruncul caută cu ochii închiși sânul mamei și nu are liniște până nu simte pe buzele-i fragede curgând laptele matern din abundență.
    Își împreună mâinile ca atunci când învățase pentru prima data de la mama lui cum trebuie să se roage. Lacrimile-i de astă dată calde, îi îmbrățișau ființa palmelor ca într-un sărut al nemuririi. Cu glas încet, așa ca pentru el, spuse:
     – Cred Doamne, ajută necredinței mele! Nu mai aștept să îmi faci dreptate…dar nădăjduiesc că nu-mi vei uita vreodată jertfa lacrimilor pe care am pus-o pe altarul amintirilor ființei copilului meu…

        Ochii Caprui

image

( sursa poza net)

Ochii Caprui

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s