Iubire de poveste 

​   Raluca și Alexandra, doua picături leite una alteia, la vârste diferite,  mamă și fiică. Povestea sentimentală și pragmatică a unei iubiri pe cât de înflăcărate în pieptul primei,  pe atât de fumegândă,  dând semne de oboseală,  în pieptul ultimei. Prima întrebare pe care ne-o punem noi,  cititorii acestei povești,  ar fi următoarea: Oare ce a fost întâi: oul sau găina? Oare ce  este mai important: găina care crește oul sau oul care conține un pui de găină?  E bine oare ca în anumite momente ale vieții găina să mai asculte din când în când de povețele oului sau oul să tacă în fața găinii chiar dacă a depășit pragul unei vârste care i-ar licenția dreptul la maturitate?  Momentan,  nimeni dintre noi nu poate avea o părere egală în ceea ce privește rezolvarea concretă a acestei dileme. Dar pentru a putea cât de cât să avem o idee despre cum arată adevărul unei astfel de situații de viață,  va trebui să citim povestea Ralucăi și a Alexandrei. O poveste a zilelor noastre… 

      Pentru ca să fiu mai bine înțeles,  voi împărți povestea în trei secvențe: înainte, în timpul și după despărțire. 

             Înainte 
Pe drumul spre casă, Alexandra se gândi intens la mama ei. Buclele-i blonde din părul lung și mătăsos, îi înfășurau chipul blând și copilăros,  luând postura unei aureole difuze, jucăușe. Alexandra era posesoarea unei inimi curate, am putea spune chiar naive. Colegii ei din ultimul an de liceu o porecleau ” Buna”.  Aceasta o făceau deoarece nu exista om în clasă pe care Alexandra să nu îl fi ajutat, cu orice,  la nevoie. Pentru unii era pricină de admirație și de motivație,  pentru alții era motiv de invidie și supărare. Însă în oricare dintre aceste două situații,  nu conta dacă la arătare sau în ascuns,  Alexandra era respectată.  De profesori, pentru că era un elev bun înzestrat cu o inteligență sclipitoare.  De colegi,  pentru că era un om cu mult bun simț și avea din plin acel dar de a ști momentul când să poți discuta sau nu cu cineva. De femeia de serviciu,  pentru că  fără să știe absolut nimeni,  o mai ajuta din când în când. Și toate acestea erau făcute natural,  neprefăcut din partea ambelor părți.  Izvorul Alexandrei,  ființa de unde ea își luase seva caracterului,  era mama ei: Raluca. 

     La chipul ei luminos,  la statura ei maiestuoasă și impunătoare prin vestimentația ei simplă,  la vorba dulce și domoală ca un balsam catifelat,  la ochii ei căprui și mari privind cu seriozitate, la sufletul ei dârz ca un stejar bătrân în fața furtunii și mlădios ca ramurile unei salcii ce sărută fața lină a lacului pe ale cărui maluri stă.  Acestea erau locul unde gândurile Alexandrei,  la vreme de nevoie sau de bucurie,  se duceau întocmai ca la un liman de odihnă. La icoana vieții ei: mama. 

        Cum intră pe ușa casei,  Alexandra de îndată ce zări chipul mamei sale,  spuse dulce:

    –  Sărut mâna mami.  Ce faci?  Ai scăpat mai repede astăzi de la serviciu?  Cum de ești acasă așa devreme? 

       Raluca,  vădit bucuroasă de întrebarea care i se punea, spuse:

   –  Fata mamii,  mi-am luat liber de ziua ta… Să putem fi împreună… Măcar astăzi! 

       Trebuie să precizăm faptul că mama și fiica,  în general,  nu erau decât seara împreună,  deoarece Raluca muncea din greu să întrețină casa.

     –  Uraaa!  Ce bine că ești acasă!  Cât de mult mi-am dorit să fim astăzi împreună, mami… Ești o minune pentru mine! Cu aceste ultime cuvinte, fiica își strânse într-o îmbrățișare duioasă trupul obosit al mamei,  și o sărută pios pe obrazul rumen de bucurie. Luciri de emoție părăsiră pe furiș ochii Ralucăi, transformându-se în lacrimi diafane. 

     – Acum hai să mergem să vedem de tortul pe care ți l-am pregătit.. E în sufragerie pe masă! Cu o mișcare involuntară,  zglobie din cale afară, Alexandra o zbughi din brațele calde ale mamei direct în sufragerie,  unde găsi tortul luminat de lumânări. 

     – Suflă în ele și pune-ți o dorință! zise Raluca. 

    Alexandra suflă cu sete.. și spuse cu drag:

     –  Îmi doresc să fim mereu împreună și nimic sau nimeni să nu ne despartă vreodată! 

     Cele două ființe zâmbiră una alteia și spuseră amândouă într-un glas, dând aerul de persoane nerăbdătoare:

     – Așa să fie! 

    Alexandra și Raluca, cu câtva timp în urmă, fuseseră martorele tragediei care le-a schimbat totalmente viața, făcându-le să ajungă ceea ce erau astăzi: o familie unită. 

     Radu,  tatăl Alexandrei și se subînțelege, soțul Ralucăi, era un om bun,  vorba poporului: de pus la rană.  Se pare că în această privință,  Alexandra îl moștenea foarte mult. 

     Tragedia s-a întâmplat în timpul unei excursii familiale. Radu era șofer profesionist.  Conducea foarte bine.  În 20 de ani de șofat,  nu avusese nici o abatere și nici un incident rutier în ceea ce privește siguranța în trafic. Era iubit de toți cei care îl cunoașteau. 

     Radu, împreună cu Raluca și cu fiica lor Alexandra,  în vârstă de  7 ani la acea vreme, hotărâseră să traverseze Transfăgărășanul. 

     La un moment dat,  Radu nu s-a asigurat și mașina lui a devenit tampon între două mașini. 

     Ce a urmat,  este lesne de închipuit.  Raluca și Alexandra s-au trezit din comă după trei luni de zile.  Iar când au întrebat de Radu,  nu li s-a spus nimic și buimăcite cum erau,  și-au dat seama de ce se întâmplase cu adevărat.  Radu murise.  Ele erau singurele supraviețuitoare ale acelei tragedii rutiere.  Chiar și ceilalți membri ai accidentului,  erau morți.  Nu aveai pe absolut nimeni să tragi la răspundere. 

     Lucrurile au trecut cu greu.  Anii de după accident,  nu au făcut decât să unească cele două ființe. Știau amândouă că se aveau doar una pe alta pe această lume. Nimeni,  nici chiar părinții lui Radu,  nu puteau estompa cu prezența lor durerea care era prezentă în cele două suflete. 

     Deși Raluca,  fiind mamă,  ar fi trebuit să dea exemplu de tărie de caracter Alexandrei,  totuși nu putea face acest lucru.  De foarte multe ori fusese surprinsă de către fiica ei,  plângând pe furiș.  Nu era o stare sufletească de care să poată scăpa așa ușor,  cu una cu două,  dar pericolul era faptul că pe zi ce trecea,  depresia și durerea le cuprindea în totalitate pe ambele. Până într-o bună zi,  când au călcat pragul unei biserici,  unde parcă la slujbele săvârșite în incinta acesteia,  au început să simtă puțină alinare.  Dumnezeu nu le uitase.  Pe niciuna dintre ele. De atunci încoace au început să se roage și lucrurile din viața lor au luat o altă întorsătură. 

     De multe ori în nopțile cu lună plină,  când parcă acea magie a liniștei si a luminii  căpăta forma întregului aer pe care îl respirai ,  Alexandra venea pe furiș în camera mamei și se cuibărea la sânul ei.  Deschideau geamul și se uitau multă vreme la stele. 

    – Mami,  pot să te întreb ceva?  Dar îmi promiți să nu plângi? 

    –  Spune.  Promit. 

   –  Crezi că tata e în rai? Oare de acolo de sus,  ne vede? 

   –  Tata e sigur în Rai,  copilul meu.  Bineînțeles că ne vede. Ne simte. Știi Alexandra,  când erai mai mică,  nu îndrăzneam să îți spun, și de multe ori îmi fac curaj singură să îți spun și simt că nu pot. 

    –  Spune,  mami…Mie poți să îmi spui orice.  Știi că te iubesc. Noi două ne-am crescut una pe alta.  Suntem mult mai mult decât două prietene. Suntem mamă și fiică, prietene,  surori.  Cui povestesc eu toate necazurile mele?  Cui spun eu toate prostiile pe care le fac? Cui spun eu toate sentimentele care îmi cutreieră inima și toate gândurile?  Nu ție?  Deci spune-mi.. Hai,  te rog mami!!! 

    –  Tocmai aceasta este Alexandra…începu Raluca să spună.  Acum ești în ultimul an la liceu.  Va veni și vremea când va trebui să pleci lângă cel iubit. Dar eu nu aș suporta despărțirea de tine.  Te iubesc prea mult copilul meu…dar vine timpul și mă tem când mă gândesc la asta . Nu știu ce s-ar întâmpla sau cum aș suporta dacă vei pleca de lângă mine. Nici nu vreau să mă gândesc…

    –  Mami,  eu nu te voi părăsi niciodată! spuse Alexandra hotărâtă. Însă sufletul ei nu putea să nege în acele momente că într-adevăr,  va veni și acel soroc când va trebui să plece din casa părintească. 

      Amândouă începură să plângă, adunând în sipetul amintirilor acele frumoase lacrimi ale unei iubiri aproape interminabile. 
      Când ești copil și ai parte de așa afecțiune, totul în viață decurge mai ușor și simți de multe ori cum ființa ta de om mic, în devenire,  e lipită pe spatele sufletelor părinților tăi. De aceea orice sentiment care își lasă umbra pe fața acelui pe care îl iubești,  îl poți observa de la distanță.  Devii sensibil fără să vrei și chiar fără să știi. Suferința în doi, în trei,  nu mai este o povară,  ci un motiv de a te ambiționa de dragul de a vedea lumina bucuriei și a împlinirii sufletești pe chipul celuilalt. 

    Astfel,  ajungem la vorba Alexandrei.  Ne creștem unii pe alții.  Părinții pe noi copii,  prin muncă,  devotament și multă iubire.  Iar noi,  copiii pe părinții noștri prin dragoste,  supunere sfântă și bucuria de a le oferi sufletul, vorba,  fapta cea bună ori de câte ori se împiedică de neajunsurile vieții și aleg să facă multe compromisuri pentru noi,  cei care suntem rostul vieții lor. 

    Orice copil ce îți greșește din neascultare,  nu o face din răzvrătire față de tine,  ci din încrederea temerară,  dar nocivă,  în forța și avântul tinereții. Poate că pe undeva,  compromisurile pe care te-ai străduit să le ascunzi față de copilul tău,  s-au văzut,  s-au observat,  s-au simțit.  Și el,  în loc să te scuze sau să te acopere cu dragostea lui,  a vrut să facă altfel. Să îți dovedească ție și în primul rând lui, că viața poate fi și altfel și că nu e nevoie de atâtea compromisuri făcute pe ascuns,  indiferent câte și de dragul cui le-ai face. Dar nu uita,  că el e doar un copil ce a vrut să acționeze altfel decât tine.  Libertatea ființei care vocifera de mult timp în adâncurile lui și pe care te-ai făcut că nu o auzi,  acum și-a cerut dreptul. 

     Cât despre tine,  copile drag,  nu uita că atunci când ascunzi de copilul tău greutățile prin care treci,  de teama de a nu îl supăra,  a nu îl dezamăgi sau întrista,  nu o faci mereu cu inimă bună,  ci cel mai adesea,  trist și posomorât că nu te-ai putut ridica la nivelul pe care și-l dorește copilul tău. Că oricât te-ai străduit să îl înveți toate străduțele vieții,  ești om și tu, și ai dat greș. Ai căzut ca să te poți ridica așa cum nu ți-ai închipuit vreodată că o poți face. Și că nu există durere mai mare și mai rea pentru un părinte decât atunci când simte că al său copil și-a pierdut încrederea în el. Fie și numai acest simplu gând ce ar trece prin mintea unui părinte,  este în stare să provoace destulă durere. 

       Ochii Caprui 

(va urma) 

Anunțuri

Un comentariu la “Iubire de poveste 

  1. Violeta L. spune:

    Cat de frumos! Abia astept continuarea! Multumesc, suflet frumos! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s