Iubire de poveste (2)

​Iubire de poveste (2) 

În timpul… 

    Mulți dintre noi am simțit pe propria piele cât de grea poate fi despărțirea de cei dragi,  și mai ales de aceia cărora le-am dedicat viața noastră.

     Copil fiind,  deși simți că un „ceva”  inexplicabil pe moment se rupe în tine și că ai vrea ca acea clipă a despărțirii să nu fi fost vreodată, totuși ești nevoit să faci față situației,  atât pentru tine cât și pentru persoana pe care o iubești. 

     Ca părinte,  nu poți nega acea senzație de usturime și de uscăciune sufletească,  tot mai intensă,  tot mai mare,  ca o otravă care îți acaparează încet și sistematic tot organismul sufletesc,  dând peste cap toată logica,  toată rațiunea,  dar mai ales,  tot ceea ce alții puteau numi în tine ființă omenească. Dar,  odată hotărârea fiind luată,  trebuie dusă la capăt,  mai ales când situația e de așa natură încât nu îți poate îngădui sub nici o formă să mai dai înapoi. Și aceasta este momentul cel mai tragic și mai important: hotărârea și luarea ei. 
       Să spunem acum câteva cuvinte și despre Raluca,  mama Alexandrei.  La cei 35 de ani ai ei,  tocmai momentul când femeia tânără începe să guste din începutul evoluției apogeului maturității sale, putem spune despre Raluca anume că vârsta ei sufletească era mult mai mare. Nu neapărat că se simțea înlăuntrul său ca și cum ar fi avut cu 10-20 ani mai mult, ci mai mult faptul că lua și gândea lucrurile altfel decât ar fi făcut o femeie la anii ei.  Trecuse,  într-adevăr prin foarte multă suferință,  dar tot acest calvar lăsase în urma lui și un strop de înțelepciune. Iar acest strop de înțelepciune se lăsa scos la iveală fără voia Ralucăi de toate observațiile pe care colegii ei,  de altfel foarte pretențioși,  le trăgeau din anumite situații.  

     În primul rând,  Raluca deși avea un aspect fizic frumos, pe care orice frumusețe de la acea vreme ar fi fost invidioasă,  ea nu accepta pe nici un bărbat în jurul ei.  Odată șefa ei Lucia,  o femeie la vreo 50 de ani,  trecută prin vâltoarea vieții,  îi spuse:

  – Raluca,  ghici pe cine am văzut eu că trage cu ochiul oriunde umbra ta se află?! 

  – Doamnă,  nu știu ce ați văzut,  dar dacă nu vă supărați,  prefer să nu discutăm despre acest subiect.. spuse Raluca,  puțin rușinată de îndrăzneala pe care glasul ei trăda în aceste momente.  

     De obicei,  Raluca nu ieșea niciodată din cuvântul Luciei, și nici nu își impunea vreodată punctul de vedere în discuție,  dar acum simțea că această discuție nu o privește decât pe ea. Șefa continuă:

   –  Nu l-ai uitat pe Radu,  așa-i?  Cred că îți este greu… 

   –  Doamna Lucia,  știți că vă respect enorm,  însă acest subiect îmi provoacă multă durere. Dacă țineți neapărat să știți ce este în sufletul meu,  atunci vă voi spune. Însă îmi trebuie timp și nu știu dacă avem timpul necesar la dispoziție. 

   –  Copilă,  mie poți să îmi spui orice,  știi prea bine… Uite, ai putea să-mi spui acum ceea ce te doare. Știi că de 7 ani de când ești aici,  tot timpul m-am mirat ce anume ar face ca o femeie frumoasă asemenea ție să nu vrea să fie curtată de absolut nici un bărbat?  Tot timpul mi-am pus întrebarea aceasta: de unde ai atâta putere de abstinență mai ales la vârsta pe care o ai?  Ce te face să treci cu atâta ușurință peste toate provocările de aici?  Te-am studiat bine.  Am observat că nu te cerți,  chiar dacă ai dreptate.  Că vrei să împaci pe toată lumea la serviciu și mai ales faptul că nu ceri în schimb nimănui nimic pentru efortul pe care depui. Apreciez mult de tot atitudinea pe care o ai la locul de muncă.  Impui veselie și bunăstare acolo unde ești cu prezența ta de spirit și toți muncesc cu drag.  Ești un om prețios pentru mine,  să știi. Nu știu care este secretul acestei atitudini,  dar mi-aș dori să mi-l spui,  bineînțeles,  dacă se poate.  Te-am văzut uneori și plângând pe furiș… și aici Lucia se opri.  Era vădit faptul că persoana Ralucăi nu îi era indiferentă și că necazurile ei sau stările ei sufletești,  Lucia le simțea oarecum aparte,  însă fără să își poată explica acest lucru.  O fascina puterea de a-ți impunea atitudinea,  pe care o avea Raluca și recunoscu în persoana angajatei,  omul model care și-ar fi dorit să fie din tinerețe.  Probabil așa se explică faptul că întotdeauna față de Raluca,  dânsa se purta cu tandrețe,  nicidecum cu brutalismul de care pot da dovadă unii șefi din ziua de astăzi,  șefi care au uitat că și ei cândva,  au fost angajați.  Lucia nu putea fi o astfel de șefă. 

      Cândva, Lucia muncise pe rupte la firma unde era angajată și uitase de atâta muncă,  tot ceea ce noi putem numi spirit de familie. Familia ei o condamna pe bună dreptate,  pentru această atitudine plină de zel în ceea ce privește serviciul.  Tot timpul când întârzia acasă și ceilalți o așteptau cu masa pusă,  numai și numai pentru a cina cu ea, Lucia se scuza că are proiecte la serviciu și că nu poate să rupă ușa la ora 5 după amiază,  că au cu toții din familie de pierdut dacă ar adopta astfel de comportament.  Astfel, Lucia pleca dimineața devreme și venea seara la 7-8,  când toți erau obosiți,  când soțul ei se izola pe fotoliu cu o sticlă de bere în mână uitându-se la meci, numai și numai ca să nu pornească o ceartă,  când fata ei la fel: stătea pe net de vorbă cu prietenii și începuse să ignore prezența mamei în casă.  

      Lucia observa cu atenție astfel de lucruri pe care o dureau enorm de tare,  dar nu ar fi voit să își piardă pâinea. Duminica după amiază,  la fel: se ocupa de proiectele de la serviciu și își neglija familia.  Credea că familia ei o va înțelege ca și-n alte dăți.  Așa își sacrifica cu succes familia pe altarul serviciului. 

      Până într-o  bună zi când își dădu seama, nici ea nu știe cum, că șefa ei o invidia și o vorbea de rău pe ascuns la celelalte colege. Prima oară nu îi veni să creadă, dar o surprinse pe șefa ei,  fără ca aceasta să își dea seama,  vorbind la telefon cu cineva:

  –  Stai liniștit,  o am pe proasta asta de Lucia care muncește non stop… Așa că am asigurate salariile la angajați pe luna asta.  Nu știu unde vrea asta să ajungă… Profesional e bună,  nah…ce să zic,  doar că nu prea o înghit eu.  E prea corectă și își bagă nasul unde nu trebuie. 

  –  Crezi că își va da seama de toate neregulile pe care le faci ? 

 –  Nu cred.  Îi voi da altele de lucru. Nu trebuie decât să o stresez puțin… spuse râzând în hohote șefa. 

 – Și dacă își dă seama de ceva?  Ce e de făcut? 

 – Spunem că ea a făcut totul… Și gata!  O punem țap ispășitor.  Noi dăm firma în faliment și dispărem după aceea…continuă cu râsete haotice șefa. 

     Luciei nu îi veni să creadă. Plânse cu amar.  Ceva o ustura la inimă și o dezamăgire cumplită începu să îi roadă sufletul. Hotărî chiar în clipa aceea să își dea demisia.  Pe motive de sănătate. 

    Când veni cu demisia în fața șefei, aceasta se crispă la față, vădit deranjată de hotărârea luată. Planurile i se dărâmaseră.  Spuse sec:

  – Lucia,  tu ești un om prețios nouă.  Ar fi bine să te mai gândești.  Uite,  eu îți mai dau câteva zile de gândit. 

  –  M-am gândit bine de tot,  spuse Lucia.  Renunț la tot. 

  – Cum vrei,  cum crezi… Rămâne să vii încă 14 zile la noi,  după care te dau în șomaj. 

  – Da. Așa rămâne. 

  Lucia plecă. Simți că i se întoarce stomacul pe dos de la atâta bunăvoință arătată fățiș de șefă. Își jură în sinea ei,  să spună omului în față tot adevărul pe care îl simte indiferent de situație.  Fără teatru și lingușeli. 

   Ajunsă acasă, Lucia nu spuse nimic. Tăcu mâlc.  Știa foarte bine părerea alor ei. Cu siguranță că tot pe ea ar fi învinovățit-o!!!  Așa că,  oricât de tare simțea că se prăbușește universul pe care îl construise cu atâta migală timp de ani de zile,  totuși, se abținea să își arate durerea. Începu parcă să dea un pic mai multă atenție familiei. Într-o zi, fata îi reproșă:

  –  Ar fi trebuit să ai atitudinea asta de mamă acum câteva săptămâni,  când am picat examenele în sesiune și aveam nevoie de tine ca de aer,nu acum. Așa îmi doream să îți spun mai multe,  să mă mângâi,  însă te vedeam venind obosită de la servici și nu îndrăzneam.  Mai ales că tu în gura ta nu aveai decât ” serviciu”. 

  –  Iartă-mă copilul meu,  dar trebuia să mă duc, nu…?!  Doar vezi cât de greu o ducem… 

  –  Da mamă,  dar să știi că sunt zile în care blestem ziua în care ai intrat la serviciul ăsta… spuse cu sinceritate fata.  Mi-a răpit șansa să am și eu o mamă cum are toată lumea…și fata plecă având lacrimi în ochi, lăsându-o cu gura căscată pe mama ei. 

     Oare Lucia greșise că îndrăznise să viseze la un viitor financiar mai bun?  Pentru cine își sacrificase tot timpul ei liber,  toată sănătatea pe care o pierduse la birou în nopțile târzii, dacă nu pentru familia ei? O altă lovitură cruntă a sorții simți cum îi despica inima în două. Dar mai avea de îndurat încă una. 

    În ultima zi de serviciu,  după ce își luă ultimul salariu,  se duse bucuroasă acasă.  Trecu întâi pe la piață să cumpere ceva pentru soțul ei. Cu el nu mai discutase de foarte mult timp. Ori nu avea timp ea,  ori el nu voia să mai aibă timp pentru ea.  Cumva,  situația era tensionată între ei doi. Dar nici unul dintre ei,  nu avea curajul necesar să înceapă o discuție care să ducă la o împăcare. Fiecare dintre ei se gândea că el are dreptate. 

    El stătea acasă cu fata, făcea curățenie,  mâncare…absolut tot ce ar putea face un soț iubitor. Dar simțea în sufletul lui o mare aversiune față de acest serviciu al Luciei. Ura îi făcea sângele să clocotească de durere și ori de câte ori o vedea pe Lucia venind de la serviciu,  indiferența îi îngheța suflul inimii.  Nu simțea nevoia să se mai atingă de ea,  de foarte mult timp. 

     Ea,  așa cum spuneam mai înainte,  chiar dacă acum scăpase de toată orbirea sufletească în ceea ce privește serviciul,  totuși îl învinovățea pe el pentru că nu a încercat să o înțeleagă sau măcar să îi dea vreun semn că o înțelege. Se baza pe gândul că o noapte între ei doi,  ca în tinerețile lor înflăcărate,  va stinge cumva toată vrajba dintre ei. Însă nici nu își dădea seama cât de mult greșise în fața familiei. 

     Venind de la piață,  intră în bucătărie și puse pe masă cadoul cumpărat pentru soțul ei. El,  ca de obicei,  cu sticla în mână,  se uita la meci. Ea îl strigă:

  –  Iubitule,  ți-am adus ceva…!!! 

  El nu răspunse.  Nici măcar nu se întoarse cu fața la ea. Simțea cum îi ies flăcări pe nas de mânie.  Ar fi vrut să îi spună vreo două,  dar nu îndrăznea.  Lacrimi mari,  începură să îi curgă pe obraz.  Se uita în neștire în continuare la meciul dat în reluare. 

    Ea îl strigă din nou și veni în sufragerie, cu cadoul în mână,  încolăcindu-și brațele-i mici după grumazul lui. El,  nervos,  fără cuvinte,  aruncă brațele ei deoparte într-un gest de teribil dezgust,  zvârli cât colo cadoul din mâna ei și spuse:

  –  Nici un iubit, nimic…!  Am băgat divorț de tine.  M-am săturat de situația aceasta de coșmar… și într-un acces de mânie,  începu să plângă ca un copil mic. Lacrimi care de mult timp erau în sufletul lui chinuit,  acum ieșeau pentru prima dată la iveală în fața ei. Mai plânsese el în nopțile în care,  venind asupra ei când dormea,  o mângâia pe față și plângea. Dimineața când pleca la serviciu, ea găsea perna udă. 

    Luciei,  la fel ca la serviciu. Nu îi veni să creadă.  Se frecă la ochi. Și el,  ca să o șocheze,  deși se mira de unde are atâta curaj,  îi spuse din nou,  vrând parcă să îi adeverească coșmarul în care trăia:

   – Mâine îți va veni citația de divorț. Nu mai vreau nimic de la tine. Rămâi cu serviciul tău cu tot… Eu vreau să trăiesc,  nu să te aștept pe tine să vii de la serviciu. 

    Ea, fără putere în glas îl întrebã:

 –  Și fata?  Ce va spune?… 

  –  I-am spus aseară. Mi-a zis să fac cum cred eu că e mai bine și că ea,  la fel ar fi făcut. Nu mă învinovățește cu absolut nimic. 

    Pentru a treia oară, Lucia simțea că își pierde mințile. Copilul ei…!!! 

   – Deci nu ai puterea să mă ierți, să îmi mai dai o șansă!?  Fac orice!!! …spuse Lucia căzând în genunchi în fața lui. 

   –  Dacă m-ai fi înșelat, te-aș fi iertat,  pentru că ai fi făcut-o o singură dată.  Dar așa…sunt 7 ani de când nu te mai recunosc. Nu mai poate fi vorba de iertare. Sunt  7 ani de când mă înșeli zi de zi ducându-te la serviciu. Nu mai suport…și în plus de asta, divorțul e început.  Nu pot da înapoi sau amâna.
    După divorț,  pe treptele tribunalului,  ea îi spuse lui:

    –  Să știi că eu tot te iubesc… 

   El,  înduioșat,  răspunse:

    –  Rămânem prieteni. Eu nu te-am urât niciodată. Poate,  lucrând la birou și depănând amintirile noastre,  îți vei da seama. 

   –  Nu mai am serviciu de mult timp. 

   –  De când?  Doamne,  nu îmi vine să cred una ca asta…!  Tocmai din gura ta! 

  –  De dinainte de divorț. 

  – Și de ce nu mi-ai spus?! spuse el rușinat. 

   –  Pentru că ai zis că nu mă mai ierți,  orice ar fi. 

    El plecă ochii-n jos. Tăcură o vreme amândoi. După care,  o îmbrățișă strâns la piept,  o sărută ca un tată pe frunte și îi spuse:

   –  Oricând vei avea nevoie,  eu sunt aici. Nu te pot urî pentru că ești mama copilului meu. Nu te-am urât niciodată.  Te rog să mă ierți.  Dacă nu acum,  poate într-o zi… 

     Plecară amândoi.  Tocmai se destrămase un vis care durase 17 ani.  Din cauza unui amărât de serviciu. 
    Am scris puțin despre Lucia cea de la 40 de ani,  deci aceea  care era  acum în urmă cu 10 ani. Momentan șefa Ralucăi.  Am scris pentru ca să ne putem da seama ce era în sufletul Luciei ori de câte ori o analiza pe Raluca. Cât de mult și-ar fi dorit această femeie trecută prin viață să fi fost aidoma frumuseții de caracter pe care o interoga în aceste clipe. 

   Din povestea dramatică a Luciei observăm greșeala pe care o fac în ziua de astăzi mulți părinți.  Nu serviciul este totul, iar în următoarele părți,  cu stupoare vom observa că nici familia. 

   Totul este Dumnezeu,  Singurul care rămâne același în relația cu noi. 
     Ochii Caprui 

Anunțuri

6 comentarii la “Iubire de poveste (2)

  1. Poteci de dor spune:

    M-am topit de drag. Te felicit pentru text. Mi-a făcut bine citirea lui. 😉

    Apreciat de 1 persoană

  2. carmem spune:

    povestea mea 😦 doar ca este cu fiul in locul fiicei,iar eu am dat divort de sot pt. ca toca toti banii pe bautura si eu ca prostanaca stateam si munceam cate 14 ore pe zi pt fam. sa ne fie bine

    Apreciat de 1 persoană

  3. Anastasia spune:

    Ar fi insuportabil de trăit în lumea aceasta fără Dumnezeu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s