Iubire de poveste(3)

​   Nu avem de unde ști,  nici chiar  din cele mai evidente și probabile aparențe,  ce mister se ascunde în spatele acestora și ce suferință bine mascată de o atitudine jovială,  stă ascunsă în sufletul celui de lângă noi. 

    Când spun „sufletul celui de lângă noi”  mă refer la personajul pe care chiar dacă îl avem sub nas toată ziua,  chiar dacă ni se pare că am ajuns să îi învățăm și cele mai banale ticuri de comportament, totuși…sunt lucruri pe care nu le știm și poate nu le vom ști niciodată. 

   Un astfel de personaj controversat de simplu,  era și Raluca în ochii Luciei. Am rămas la momentul în care Raluca,  la insistențele sumare dar bine punctate ale Luciei,  urma să își destăinuie taina suferinței ei.  Ce anume poate fi atât de important în viață încât să te facă să îți refuzi dreptul la fericirea aparentă din ochii altora?  De ce să dai cu piciorul unei noi șanse la o a doua viață?  Acestea erau întrebările care îi marcau subconștientul Luciei și îi stârneau în mod miraculos curiozitatea în privința Ralucăi. 

    Raluca,  așezându-se pe fotoliu,  privind cu ochii mari spre neantul cerului care se putea observa dincolo de geam,  începu cu glas molcom să povestească încetișor,  așa mai mult ca pentru ea…să-și răcorească sufletul de văpaia imensă a durerii provocate de povara pe care o ducea de atâta timp:

    ” Dacă tot m-ați provocat și am început să vă fac confidențe,  deși în fața unei alte persoane,  oricare ar fi fost ea,  nu aș fi îndrăznit,  ei bine…vă voi spune tot ce mă doare și tot parcursul vieții mele de până acum. Aceasta ca să mă puteți înțelege în totalitate și să fie prima și ultima dată când mai vorbim de acest subiect. 

       Aici Raluca se opri văzând cum Lucia se simțea extraordinar de rușinată de îndrăzneala ei de mai dinainte de a pune pe angajata dânsei într-o situație delicată.  Își dădea foarte bine seama că întrecuse măsura,  dar spera ca la sfârșitul destăinuirii să poată să își ceară iertare. Raluca continuă:

    „Noi am fost două surori acasă. Ne iubeam foarte mult și mai mult ca sigur,  ne-am fi iubit și acum dacă sora mea nu ar fi plecat la Ceruri de mic copil,  răpusă de o boală cruntă. Această suferință,  mie personal,  mi-a marcat întreaga copilărie și adolescență și nici în momentul de față nu pot spune că îmi vine ușor să trec cu vederea ceea ce mi s-a întâmplat.  Am nopți în care iau poza surorii mele, și cu mâna tremurândă încep să îi mângâi chipul și să îmi spun că mi-aș fi dorit ca eu să fi fost în locul ei. De obicei,  când fac astfel,  nu mai am somn toată noaptea și dimineața am ochii umflați de plâns.  E o povară pe care o port de 20 de ani.  

     Altă povară ar fi faptul că părinții mei,  de la moartea Melaniei,  așa o chema pe surioara mea, au început să se certe și să își piardă reciproc încrederea în celălalt. Lucru,  care mărturisesc că m-a afectat destul de mult.  Când veneam acasă de la școală,  îi găseam supărați și izolați unul de altul. De la moartea Melaniei,  parcă se abătuse un blestem asupra familiei noastre,  și se pare că niciunul dintre noi nu mai reușeam să avem pace sufletească. 

     Am crescut cu acest complex de familie nereușită și mi-am jurat ca bărbatul căruia îi voi încredința viața mea,  să fie unul care să aibă grijă de mine orice ar fi, iar dacă nu voi întâlni pe cineva astfel,  să nu mă căsătoresc niciodată,  indiferent care ar fi fost prețul pe care ar fi trebuit să îl plătesc cu vârf și îndesat pentru această ambiție. 

     La un moment dat, ai mei deveniseră de nerecunoscut în ceea ce privește comunicarea în familie, dar lucrul care mă speria cel mai tare era că îi simțeam cum sunt și mai ales că vor să  rămână indiferenți față de mine.  Iar pentru acest lucru nu i-am putut ierta nici până în ziua de astăzi. 

     Am trăit fără să vreau,  condamnată la un exil sufletesc.  Părinții mei trăiau în trecut.  Pentru ei prezentul, viitorul,  eu,  ceilalți,  de fapt totul,  muriseră odată cu fata lor. 

     Așa am fost nevoită să mă închid în mine,  și aceasta în ciuda faptului că sunt o persoană destul de sociabilă. Mi-a fost destul de greu să îmi accept viața. Până într-o bună zi când Dumnezeu în bunătatea Sa,  avea să îmi facă o surpriză enormă.  Acel cadou minunat la care am visat toată viața: un om care să mă scoată din stările mele de anxietate și care să poată să mă facă să văd partea luminoasă a vieți mele. Și acest om pentru mine a fost și este Radu,  soțul meu. 

    Să vă spun cum l-am cunoscut pe Radu. Mergeam pe stradă și o mașină,  venind în foarte mare viteză,  aproape că m-a călcat.  De spaimă,  am sărit în lături și am căzut pe trotuar.  Mașina s-a oprit brusc la câțiva metri de mine și din ea,  au coborât doi tineri, unul mai mic,  cam de vârsta mea și unul mai mare.  Cel mare a venit imediat la mine și și-a cerut scuze,  era livid la față,  crezuse că m-a atins cu mașina. Chiar îmi spuse,  bâlbâindu-se:

 –  Domnișoară,  vă rog să mă iertați pentru toată neplăcerea pe care v-am cauzat-o cu neatenția mea… 

  – Era să mă omori,  dementule…!!! Unde ți-e mintea aceea când conduci?! am spus eu nervoasă peste măsură. Eram revoltată foarte,  dar mai ales speriată pentru că avusesem acel sentiment înfricoșător pe care îl are un om după ce a dat nas în nas cu moartea. 

  – V-ați lovit? Ați pățit ceva? Îmi îngăduiți să vă ajut? spuse în continuare tânărul și îmi oferi imediat brațul său,  lăsându-mă pe mine cu gura căscată. Mă enerva la culme politețea acestui om și mi se părea o prefăcătorie. Chiar mi-am zis:” Acesta nu gândește. Ori e un om extraordinar de bun,  ori este un idiot notoriu!!!”

    Uitându-mă la chipul lui, am putut citi în ochii aceia de un albastru catifelat imensa părere de rău pe care o avea acest suflet pentru fapta făcută. Mi-am zis că ochii nu mint niciodată și că ar fi cazul să iert. 

  –  Data viitoare să fii mai atent să nu omori pe careva…! i-am zis eu,  întinzându-i brațul. 

  –  Voi fi cu siguranță! Vă rog din suflet să mă iertați. Dacă aveți nevoie de bani pentru spitalizare sau pentru absolut orice,  ne putem înțelege acum. Nu aș dori să mergem la poliție…concretiză băiatul rușinat foarte de fapta lui. 

  –  Nu mai este nevoie de nici o poliție.. Doar să fii mai atent data viitoare! 

  –  Pentru orice eventualitate,  eu vă las numărul meu de telefon! Îmi spuse și îmi scrise ceva pe un bilețel. Îmi dădu frumos bilețelul și plecă spre mașină, având pe fața sa urmele adânci ale regretării faptei consumate deja. 

    Deși nu era politicos ceea ce făceam eu în acele momente,  m-am surprins cum mă holbam la el, propriu zis fără absolut nici o jenă. Nu era chiar un băiat urât și în fond și la urma urmei,  mă înduioșase cu respectul lui vizavi de persoana mea.  Nimeni în viața mea nu îmi vorbise atât de frumos. Unde mai pui și faptul că eu eram cea care l-a jignit în cel mai josnic hal… 

    L-am lăsat să plece și mi-am căutat de drumul meu,  îndreptându-mă spre casă.  Ciudat lucru era că nu îmi puteam scoate din minte imaginea aceea profundă a strălucirii ochilor săi atunci când i-am întâlnit privirea. Mă simțeam vinovată față de el. Aș fi vrut să îi cer iertare pentru obrăznicia mea,  dar mi-am zis că poate cu altă ocazie,  îmi voi achita onoarea față de el. Oare aveam să îl mai întâlnesc vreodată? Cine știe… 

    Mai târziu aflasem că pe băiat îl chema Radu și că într-adevăr, multe fete tânjeau după el. Nu puteam spune că simțeam pe deplin acea emoție sacră a dragostei la prima vedere, dar ceva mă lega totuși de acest băiat. 

    Într-o zi pe seară, m-am trezit sunată de către un număr care îmi părea cunoscut, dar pe care de altfel nu știam de unde anume să îl iau. 

   –  Bună seara! spuse vocea care avea ceva cunoscut în ea. 

   – Bună seara.  Dar cine este la telefon? 

   –  Sunt eu,  domnișoară! Băiatul care a dat cu mașina peste dumneavoastră.  Voiam să văd cum vă mai simțiți și să vă întreb dacă vă pot ajuta cu ceva acolo, cât de mic, nu știu… Și băiatul începu să se fâstâcească de-a binelea în telefon. Eu,  ca să salvez situația,  am mutat câmpul discuției:

   –  Sunt bine, mulțumesc pentru grijă.  Momentan,  nu am nevoie de nimic.  Totuși,  aș vrea să te rog ceva..! 

   –  Spuneți-mi și dacă pot,  cu mare plăcere! 

   –  Aș vrea să te rog să mă ierți pentru obrăznicia pe care am avut-o atunci… Știi tu! când eram acolo jos…văzusem moartea cu ochii și eram teribil de speriată. De aici încolo,eu eram cea care se fâstâcise de emoție. 

    – Nu e nevoie să vă cereți iertare pentru nimic în lume! Eu sunt cel care am greșit. Nici nu am băgat în seamă ceea ce ziceați despre mine. Mai mult eram îngrijorat pentru sănătatea dumneavoastră. 

      Vocea caldă și blândă a lui mă convinsese. Aveam la telefon ca interlocutor un om bun. El continuă:

    –  Poate dacă doriți,  ne putem întâlni la un suc? spuse pe un ton timid de tot.  Cred că ar fi sperat să nu îl aud. Eu,  care abia așteptam să facă el primul pas,  i-am replicat, râzând:

    –  Așa se agață fete în ziua de astăzi?  Dând întâi cu mașina peste ele și după aceea invitându-le la suc? 

     El tăcu mâlc. Eu continuai:

    – Ies, cu siguranță.  Unde și la ce oră să ne întâlnim? 

   –  În centrul orașului vechi,  mâine seară la ora 18.

  –  Bine, am spus eu amuzată de situația în sine. 

       După ce am închis telefonul, m-am gândit că nu ar fi stricat să îi acord o șansă. 

    –  Deci așa v-ați cunoscut voi doi?întrebă râzând Lucia. Frumoasă poveste, nu am ce să zic… 

    – Da, așa ne-am cunoscut.  Din seara aceea, Radu a început să îmi fie foarte drag. Cu timpul,  l-au îndrăgit și părinții mei, chiar dacă mie nu îmi venea să cred ochilor. Radu era un om extraordinar de bun, dar mai ales avea darul de a se face plăcut de oricine. 

     În cei șapte ani de căsnicie, cât am fost împreună, țin minte că venea de prin curse foarte obosit, dar niciodată nu venea cu mâna goală, indiferent dacă avea sau nu avea bani la dânsul.  Avea grijă să îmi aducă orice, numai să mă binedispună.  În căsnicia noastră, au fost și certuri, bineînțeles.  Nici o căsnicie adevărată nu e scutită de astfel de evenimente. 

       Poate în ziua de astăzi mulți ar spune că își doresc o căsnicie perfectă, în care să nu se certe și fiecare să îl respecte îndeosebi pe celălalt, dar pot spune cu mâna pe inimă că numai un perfecționist ar spune așa ceva.  Eu îl iubeam pe Radu.  Iar a iubi un om înseamnă al vedea în toate ipostazele lui. Indiferent că mă certa că sunt zgârcită, că nu am grijă de mine, că pun prea mult preț pe vorbele altora, omul acesta îmi era drag. Îmi era ciudă știind că are întotdeauna dreptate, dar îl iubeam pentru că îmi voia binele. Se mai întâmpla din când în când să mă apuce câte o criză de gelozie, deoarece Radu era foarte tandru din fire și știu că asta ar fi atras orice femeie.  Radu, care mă citea foarte bine,  îmi spunea râzând:

   –  Așa se agață fetele în ziua de astăzi? Întâi dai cu mașina peste ele și după aceea le înviți la suc? 

    Și tot el continua, subțiindu-și vocea:

   –  Era să mă omori, dementule…! 

    Iar eu, pe dată, de supărată ce eram, bufneam în râs. Știa cum să mă facă să râd din orice. 

    Erau și momente în care se enerva.  Atunci nu spunea nimic, decât mă ruga să amânăm discuția începută pe altă dată.  Trecea de multe ori peste el ca să îmi facă pe plac, dar atunci când întreceam orice limită,  îl vedeam cum se răcește față de mine.  Pentru mine, aceasta reprezenta pedeapsa capitală.  Nu suportam.  Veneam și îmi ceream iertare. El mă îmbrățișa și mă săruta pe frunte, duios ca un tată. ”
    Aici,  Raluca se opri și începu să suspine.  De dor, de teama de a fi singură într-o lume fără Radu, doar cu unica ei minune care îi mai rămăsese, Alexandra. 

    Lucia înțelesese destul cât să poată trage concluzia finală: greutățile vieții și icoana lui Radu formaseră din Raluca un om tare. O iubea pe Raluca pentru spiritul ei de sacrificiu, pentru felul cum vorbea și se purta față de copilul ei, dar mai ales pentru demnitatea de care știa că Raluca este în stare să dea cea mai concretă și curată dovadă. Oarecum, Lucia voi să concluzioneze în auzul Ralucăi și spuse:

   – Deci,  pentru asta nu ai mai dorit să îți refaci viața? Ai rămas credincioasă lui Radu până în veșnicie… 

   – Da. Până în veșnicie și dacă s-ar putea, și după… răspunse Raluca. Dar mai este un motiv, doamna Lucia. 

   – Spune-mi.  Știi că sunt curioasă din cale afară. 

  – Ca mamă, mi-am crescut foarte greu copilul.  Într-o lume în care bunătatea se ia drept prostie și totul se plătește, am fost nevoită să fiu severă cu cei din jur,  nu numai bună.  Degeaba ești bun, dacă nu ești sever.  Oamenii ți se urcă în cap după aceea,  și fac ce vor din tine.  Eu așa mi-am educat și copilul.  Să fie bun,  dar și sever.  Atât cu el însuși cât și cu ceilalți. 

    Pentru că i-am cerut multe, și au fost dăți în care nu m-am putut ridica la nivelul de mamă pe care l-ar fi meritat un asemenea copil, am căutat să nu îi stric crezul pe care îl are în mine. Tocmai de aceea, am refuzat orice fel de invitație.  Ca să nu-mi dezamăgesc fiica. Nu am nevoie de nimeni decât de ea. 

    Lucia se simți stoarsă de puteri,  chiar dacă nu făcuse decât să asculte. Își aminti de toate greșelile ei ca mamă și se întristă.  Chipul ei își pierduse culoarea, devenind pământiu. 

  – Doamnă,  ce aveți?  Vă este rău? se alarmă Raluca. 

  – Nu copilă.  Am doar niște amintiri care mă urmăresc ca niște coșmaruri.  Dar trec toate. 

   Lucia se ridică și plecă din birou, scuzându-se politicos față de Raluca.  Voi să plângă în liniște. Lipsi puțin și se întoarse cu un pachet alb în mână.  Îl înmână Ralucăi, zicând:

   –  Te rog frumos să primești acest mic cadou din partea mea.  Povestea ta m-a înduioșat. Și să mă ierți că am insistat atâta timp să îmi povestești taina ta.  Acum știu și eu unde am greșit la tinerețe. 

     Raluca se dădu îndărăt.  

    –  Nu doamnă.  Nu faceți asta. Eu nu primesc milă de la nimeni decât de la Dumnezeu.  Am mâini, am picioare,  pot să muncesc, deci nu am nevoie de mila nimănui. 

    –  Nu mă supăra Raluca.  Primește ca de la o femeie bătrână. Eu am nevoie de mila ta,  nu tu.  Dacă primești,  nu faci decât să îmi mângâi sufletul. Te rog… 

     Raluca luă pachetul pentru că îi era milă de doamna Lucia.  De durerea ei. 

   Două femei.  Una a greșit la tinerețe sacrificandu-si familia,  cealaltă a pus familia mai presus de orice. 

    Facem greșeli la tinerețe căutând răspunsuri la întrebări. Răspunsurile vin la bătrânețe,  când sufletul a obosit să mai caute și să se pună contrar voii Dumnezeiești. 

    Niciodată nu vom ști ce este în acel moment al destăinuirii noastre, în inima celui care ne ascultă oful și durerea. Cum se mustră el pe sine însuși că nu s-a putut ridica la înălțimea morală a omului care i se destainuiește. 

    Avem nevoie să vorbim unii cu alții și de cele mai multe ori,  în astfel de ceasuri,  ne vin răspunsuri atâtor întrebări pe care ni le-am pus. Ascultând pățania unuia sau a altuia, ne dăm seama cât de aproape sau de departe am fost de adevăr,  la vremea noastră. 

Anunțuri

3 comentarii la “Iubire de poveste(3)

  1. Poteci de dor spune:

    Nu-mi pot dezlipi privirea de la poză şi inima de la text….

    Apreciat de 2 persoane

  2. tulipsr spune:

    Lacrimi si zambet! Indragesc aceasta poveste… si recunosc ca nu as vrea sa ajunga la final. Si la ceas de seara sa ma bucur linistita si cu emotii de fiecare fragment ce urmeaza! Frumos! Abia astept urmatoarea parte! Multumesc ! Seara frumoasa! V. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s