Cuvinte care mă dor 

Deși nu aș fi vrut să mai scriu altceva până nu termin ciclul postărilor din miniserialul „Iubire de poveste”,  totuși în seara aceasta simt nevoia să mărturisesc tuturor câte ceva.  Iar această acțiune s-a declanșat în mine,  în urma citirii unui articol bine scris și bine punctat al unui suflet foarte drag mie. 

Purtat de valurile naivității,  am căutat de când mă știu ca să mă apropii de sufletul omului de lângă mine.  Că sunt pasionat de ascunzișurile sufletului, că mă simt bine când am o relație de pace și dragoste cu cel de lângă mine,  că vreau să îi alin durerea sau măcar să îi dau o direcție încotro să o apuce, că…sunt „n”  motive și „că-uri”.  

Dar nu întotdeauna, ( cred că fiecare dintre noi a trecut prin experiența m-am apropiat de cine trebuie. Sau acel „cine”nu a știut cum să mă abordeze.  Așa că am căutat,  încă de mic copil,  oamenii care îmi vorbesc de Dumnezeu și de frumos.  Pentru că mi-am zis în sinea mea că ăștia au sufletul cel mai curat.  Și așa este,  în privința unora dintre ei.  Rog pe cei care mă citesc,  să fie atenți și să citească printre rânduri,  pentru că nu mă iau de nimeni,  ci doar vreau să punctez unele lucruri,  pentru și spre binele tuturor celor care au cât de cât o apropiere de Doamne Doamne. 

       În timp am observat că nu toți oamenii care îmi vorbesc de Dumnezeu,  îmi emană prin atitudinea lor,  prezența Lui. Unii dintre ei îl văd doar ca pe un Judecător aspru și îndeamnă la pocăință,  așa cum au fost și ei îndemnați la rândul lor: mecanic,, fără nici o simțire. 

      Trebuie să spun înainte de toate că acest cuvânt, anume „pocăință”  implică înainte de toate simțire.  O simțire adâncă.  Mult mai adâncă decât aceea pe care o ai când te rogi.  Te poți ruga cu mintea pe dealuri și se cheamă încercare. Dar nu te poți pocăi cu mintea pe dealuri,  pentru că se cheamă timp pierdut aiurea. Pocăința implică mult mai mult decât o stare de umilință și o dorință asiduuă de a te schimba.  Implică smerenie.  Iar smerenia nu te îndeamnă să folosești cuvântul lui Dumnezeu ca pe o bâtă cu care te crezi îndreptățit să dai în cap la toată lumea care nu a văzut pocăința în felul tău.  Folosit astfel, cuvântul lui Dumnezeu ajunge să deranjeze prin prisma mândriei tale,  nu a versetelor din Sfânta Scriptură. Lumea se razvrateste.  De ce?  Pentru că omul s-a născut din iubire. Și vrea nu vrea,  tinde spre aceasta. 

   Am întâlnit alți oameni, din aceeași tagmă, a iubitorilor de Dumnezeu. Care nu mă îndemnau la pocăință prin cuvinte,  ci prin atitudine.  O atitudine neprefacuta,  curata.  Care nu ținea seama neapărat că eu sunt acolo și că trebuie să mă pocăiesc. 

    Că  trebuie să îmi văd de suflet,  oamenii mi-o spuneau indirect,  prin atitudinea lor plină de blândețe și îngăduință. Pentru ei nu eram încă un păcătos la număr,  pe care cu chiu cu vai,  mai cu versete din Scriptură,  mai cu falsă smerenie,  trebuiau să mă convingă să mă pocăiesc. Nu!  Înainte de toate,  pentru ei eram oaspete. Om pe care Dumnezeu în ziua aia l-a trimis lor ca să îl mângâie.  Poți mângâia și mustrând,  dar asta numai când omul e de așa natură încât să o ceară el prin atitudinea lui. Dar nu merge la toți așa.  Pentru acei oameni eu eram și sunt și în ziua de astăzi,  un suflet drag. 

      Ei s-au obișnuit să  mi-L arate pe Dumnezeu în tot omul. De la prostituata până la patriarh.  Fiecare are și trăiește o dramă în sufletul lui. Dacă îi respecți drama și cauți să o trăiești deodată cu el,  înseamnă că îi respecți sufletul.  Iar asta înseamnă iubire. 

     Cuvântul lui Dumnezeu e menit să aline prin mustrare și să mustre prin alinare.  Te mustră sufletul când vezi cât de bun este cu tine și simți acea alinare a necazurilor pe care le trăiești,  în momentul în care îți găsești mustrarea potrivită pentru faptele tale din versetele Scripturii.  Acea mustrare pe care la necaz,  ai primi-o cu bucurie din gura tatălui tău,  numai să știi că este cineva căruia îi pasă de tine și care îți poate spune concret și la obiect ceea ce ai de făcut.  Fără patimă. Cu dragoste.  Asta înseamnă să alini durerea celui de lângă tine mustrându-l. 

     Există două părți de credință.  Acea credință frumoasă,  simplă,  efervescentă, puternică într-un cuvânt spus,  al omului simplu.  Care nu are neapărat cunoștințe teologice,  dar care ar da orice pentru o clipă cu Dumnezeu alături. 

      Iar acea credință revelată de Doamne Doamne prin cunoștințele teologice,  este menită să înfrumusețeze locașurile minții,  să întărească și să strunească sufletul pe căile mântuirii,  purtându-l ca o lumină.  O credință în Adevăr și în Iubire. 
    Și prima și a doua,  au fiecare câte ceva din cealaltă. Dar nu se pot separa.  Sunt nedespărțite.  O credință simplă fără cunoștință teologică,  poate ajunge în timp la idolatrie,  ocultism sau superstiție. O credință doar pe bază teologică fără această credință simplă,  a dus pe foarte teologi la ateism. 

    De aceea,  concluzia mea este următoarea. Credință adevărată fără dogmă nu există și invers. 

   Iar semnele unui om bun,  care îți vorbește de Dumnezeu sunt mai multe.  Dar cele mai vizibile sunt:

– în primul rând,  știe să respecte relația om-om și  liberul arbitru al fiecăruia. 

 –  Dumnezeul pe care îl poartă pe limbă,  îl poartă și în suflet, îl poartă și în atitudinea, îl poartă  și în gesturi, dar mai ales în relația cu tine.  Totul e natural,  nu prefăcut. Și emană liniște, siguranță, blândețe, iubire, adevăr.  Chiar dacă ai greșit sau te-ai rătăcit,  nu simți nevoia să eviți acel om. Îți este drag prin felul lui natural de a fi. Nu te deranjează. Te odihnește prezența lui. 

       A vorbi de Dumnezeu însușit ca o artă oratorică fără simțire,  nu poate duce decât la fariseism, fățărnicie și manipulare. 

        A vorbi de Dumnezeu cu adevărat cuiva nu necesita multe cuvinte.  Ci să simți și să știi foarte bine   felul în care te adresezi, momentul când omul acela simte nevoia să îl caute pe Dumnezeu și felul lui de a fi și a percepe pe Dumnezeu. 

       Dar mai presus de toate acestea,  trebuie să știi și să fi trăit drama sufletească prin care a trecut.  Nimeni nu te poate înțelege dacă nu vorbești pe limba inimii sale. 

     Am scris acest articol,  nu pentru a mă pune în cine știe ce lumina în ochii cuiva. Nu! Am scris pentru ca așa am simțit.  Să scriu criterii.  Că sunt bune sau nu… Veți vedea fiecare în parte.  

     În ultima vreme,  l-am descoperit și m-am minunat de prezența lui Dumnezeu în sufletele oamenilor simpli.     Pentru că întâi,  ea a fost la baza tuturor. Simplitatea. 
    Ochii Caprui 


 

Anunțuri

Un comentariu la “Cuvinte care mă dor 

  1. 96 | Sâmburi spune:

    […] Vă recomand cu căldură un text, marca Ochii căprui: Cuvinte care mă dor. […]

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s