Iubire de poveste (4)

​    Uneori sufletele care se cunosc în diferite împrejurări ajung să fie legate pe vecie,  ori prin iubire,  ori prin amintiri care îți provoacă scârbă chiar și în momentul în care vrei așa, doar prin treacăt, să povestești cuiva despre ele.  

     A ierta și cât de greu îți este să ierți o faptă a cuiva care te va marca pe viață,  sunt încercări ale vieții tip șoc, menite să maturizeze instant sufletul celui care își dorește o desăvârșire spirituală.  

     La prima vedere,  lucrurile par simple și chiar putem spune că și lipsite de profunzime.  Aceasta când stăm pe margine și ne vine ușor să comentăm viața cuiva,  o viață care se derulează sub ochii noștri.  Dar,  din mijlocul terenului,  acolo unde lupta cu tine însăți,  lipsa nădejdii în Dumnezeu și lipsa oamenilor care într-adevăr îți vor binele, ajung să își spună cuvântul în cele mai dramatice situații, ei bine,  acolo viața e altfel decât privită de pe margine. 

     Altă putere au lacrimile și zâmbetul în interior.  Altfel te marchează și altfel te vindecă. Pentru că tu îți ești propriul spectator, comentator,  regizor și actor.  Tu râzi de prostiile tale și tot tu îți dai seama cât de tare poate să te doară când dai cu capul de pragul de sus. Tu urli la viață să se miște din loc și tot tu, cauți să o temperezi.  Tu râzi acum de durerile prin care treci și tot tu,  plângi pentru durerile altora. 

     Despre ce este în sufletul tău și despre felul cum îl vezi tu, oamenii nu știu.  Ei pot intui,  scrie tratate,  pot să îți întindă o mână de ajutor în ale sufletului,  dar doar atât cât cunosc din el.  Cât ai vrut tu și faptele tale să descoperiți din el altora. 

     O bună parte,  cea mai profundă și mai nealterată de elementul numit om, o știe doar bunul Dumnezeu.  Fără să îi arăți,  fără să îi spui, fără să tragi de El să vină la tine.  Pentru că El,  vine singur.  E deajuns numai să vrei și să îl chemi cu dragoste, permanent. 

    Acestea erau sentimentele cele mai profunde ale Ralucăi. O știa toată lumea ce fel de om este,  dar pe dinăuntru,  nu se cunoștea nici ea bine, darămite cei din jur. 
      Am lăsat-o pe Raluca în momentul în care lua,  din milă față de durerea Luciei,  pachetul alb din mâna acesteia.  Aceasta,  după o îndelungă povestire a vieții ei. 

     Raluca se simți oarecum stânjenitoare în ceea ce privește starea sufletească a Luciei.  O mustra conștiința că îndrăznise să ia acel pachet.  Nu știa ce conține și cu siguranță dacă ar fi știut,  ar fi refuzat categoric,  fără să stea mult pe gânduri.  Dar inima îi spunea să aibă compasiune față de omul aflat înaintea ei.  Om care a avut răbdare să îi asculte durerea și care nu a și-a permis să spună absolut nimic necuviincios la adresa faptelor Ralucăi. 

    Deci,  apropiindu-se de Lucia,  după ce cuteză să îi șteargă cu podul mic al palmei lacrimile-i calde de pe obraji,  îi spuse pe un ton blajin, privind-o cu admirație:

   –  Doamnă,  nu mai este cazul să regretați trecutul atât de mult.  Nu suntem menite și nu e firea noastră de așa natură,  mă refer la noi amândouă,  de a trăi trecutul pe spatele prezentului. Ce-a fost a fost și asta este!spuse Raluca pe un ton cât se poate de sincer. 

      Lucia își ridică privirea înlăcrimată și o aținti în ochii Ralucăi,  replicându-i:

   –  Nu pot spune că nu ai dreptate,  dar unele răni ale trecutului în loc să se vindece odată cu trecerea timpului,  mai mult se accentuează. Știi?! Cândva am dat totul din mine,  ca să aflu într-o bună zi că am pierdut totul… 

     Azi,  când mă uit la ceea ce am pierdut și la ce puteam să am,  dar nu am știut să prețuiesc,  simt cum îmi sângerează sufletul sub presiunea momentului. Tocmai de aceea îți spun: unele răni nu se pot vindeca. 

     Raluca știa că așa este și nu ar fi vrut să o contrazică,  dar situația era de asemenea natură încât omul din fața ei avea nevoie de un șoc,  de orice,  ca să poată să meargă înainte. Se gândi o clipă și îi spuse tăios:

    –  Dumnezeu și oamenii pe care îi iubiți,  nu au nevoie de lacrimile dumneavoastră,  doamnă.  Au nevoie de un om care,  indiferent cât de tare îi sângerează sufletul,  să nu arate acest lucru și să le dea un motiv să fie ceea ce sunt. Să vindece cu rana lui rănile altora. 

       Lucia rămase șocată la auzul acestei replici nemaipomenite. Nimeni,  în toată viața ei de când se știa și până acum,  nu îndrăznise să îi spună adevărul în față într-un mod așa de profund și de dureros.  O durere de o clipă care mângâie o veșnicie. Se opri din plâns, cuprinse fața Ralucăi în palmele-i bătătorite de sudoarea muncii și o sărută pe frunte,  întocmai ca o mamă. 

    – Îți mulțumesc… Nu am cuvinte! Iartă-mă pentru gestul pe care l-am făcut față de tine, Raluca. Uneori,  și eu simt nevoia să pot săruta pe cineva pe frunte. 

    –  Nu face nimic,  doamnă…spuse Raluca emoționată, pentru că nu se aștepta la asemenea gest venit tocmai din partea șefei. S-a făcut târziu și trebuie să plec.  Vă rog să mă iertați. Raluca dădu să plece.  Lucia îi spuse:

   –  Poți să ai încredere în mine,  să știi. Nu voi spune nimănui nimic.  Oricând ai nevoie de mine și te pot ajuta,  poți apela la persoana mea. 

    – Știu și vă mulțumesc! O seară liniștită,  doamnă! Raluca plecă,  lăsându-o înduioșată pe șefa ei. 

     Două suflete ce s-au răscolit până-n adâncurile duhului, povestind de calvarul vieții prin care le-a fost dat să treacă, pentru faptele lor. 

    Două suflete ce și-au legat veșnicia dragostei și a recunoștinței prin micile gesturi de compasiune făcute reciproc. 

    Cât de bine poate să îți facă o vorbă spusă la locul ei,  o lacrimă caldă vărsată în momentul în care trebuie și un adevăr dur spus atunci când trebuiești trezit la viață!!! 
    Raluca ajunse într-un târziu acasă. Era trecut de ora nouă.  Prea se lungise cu povestirea de la serviciu și acum se temea de Alexandra,  neștiind ce îi va răspunde la întrebarea retorică:” Mami,  ai avut așa multă treabă? „. Se duse în camera Alexandrei.  O găsi dormind,  cu zâmbetul aidoma unui vis al unei nopți de vară încremenit pe buzele-i fragede de copilă nostalgică. 

    Se uită atent la Alexandra.  Privirea îi îngheță pe chipul ei.  Cât de bine semăna cu mătușa ei,  Melania!  Încercă să arunce otrava trecutului pe fereastra nopții,  dar se simți depășită de situație.  Prea mult acest prezent repeta chipul unui trecut. Ceva trebuia schimbat,  dar nu știa ce anume.  

    Se duse în camera ei cu imaginea Alexandrei în minte.  Își aminti brusc că la sfârșitul săptămânii acesteia, Alexandra trebuia să plece într-o excursie organizată de școală.  Se gândi că nu are destui bani.  Nu luase lichidarea,  dar nici nu ar fi vrut să împrumute de la cineva.  Nu făcuse niciodată așa ceva așa că, de ce ar începe să facă asta tocmai acum? Totuși,  pentru fiica ei,  ar fi făcut orice. 

    Băgă mâna în buzunarul de la haină și dădu de pachețel.  Îl desfăcu instant,  mai mult rupându-l.  Găsi în el suma de 1000 de euro.  Imediat îi veni gândul că a doua zi dimineață se va duce direct în biroul șefei și îi va înapoia acest cadou. Dar se gândi la dezamăgirea de pe chipul Luciei și imediat se răzgândi în privința banilor.  

    Își aminti că atunci când era mai mică,  bunica ei de pe mamă îi spunea tot timpul să nu rămână datoare nimănui și să se roage,  că ajutorul va veni de sus neîntârziat.  Minunile există!  Trebuie doar să creadă și să mulțumească pentru ele. 

    Acum,  avea dovada vii a unei minuni. 

     Pentru a-și mângâia sufletul și pentru a se ține sub observație,  Raluca avea un jurnal în care scria cu drag,  ca unui prieten bun care era departe de ea și care avea permanent timpul necesar să îi asculte toate ofurile. 

     Așa că în seara aceasta,  după ce făcu un duș și se răcori de zăduful zilei,  luă pixul în mână și sub mâna ei,  literele din jurnal începuseră să prindă viață.  
     Iată impresiile ei din acea seară:
”  Până astăzi nu mi-a fost dat să cunosc îndeaproape chinul unui alt suflet. Ce ciudat este să simți o durere așa de mare pentru un om pe care l-ai avut permanent sub ochii tăi ca un om de neatins! Cine ar fi crezut că doamna Lucia poartă atâta durere în sufletul ei și că este în stare de atâta dragoste!  Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei,  în ruptul capului nu aș fi crezut,  dar am văzut! 

      Oare de ce oamenii nu știu să prețuiască ceea ce au?  Ce vor? Spre care zări de slavă le zboară mereu gândul? De ce atunci când stau puțin împreună,  cum am fost eu cu Radu,  se iubesc și se tolerează atât de mult unul pe altul,  iar când stau ani de-a rândul,  ajung ori să divorțeze,  ori să trăiască nefericiți,  întocmai ca într-o închisoare?  Ce îi lipsește omului să fie fericit atunci când știe că afecțiunea cuiva nu se compară nici cu o casă,  nici cu o mașină,  nici cu diplome,  nici cu ambiții personale,  nici cu imagine bună în ochii lumii?  

      Nu ne folosește nimic dacă nu ne avem unul pe altul.  Iubim ca să trăim,  nu trăim ca să iubim.  Scopul vieții nu e iubirea,  ci scopul iubirii este viața de-adevăratelea. Nu iubești,  nu trăiești. 

      Mi-e atât de greu fără tine,  Radule…! Într-o lume în care simt că nu am nimic și nu sunt înțeleasă,  într-o lume în care zi de zi îmi fac griji pentru viitorul fetiței noastre,  mi-e greu…fără tine!  Oare de ce nu te-a lăsat Dumnezeu mai mult lângă mine?  Știu că ești acolo sus în Rai,  dar aici pe pământ, fără omul pe care îl iubești…e greu. 

      Dar îți promit că voi fi puternică și voi face orice,  pentru ca să ne putem întâlni toți trei acolo sus!!! 

      Cred că Dumnezeu Care ne-a unit,  nu printr-un inel sau un act, ci prin jurământul iubirii pe care l-am făcut în fața altarului, va avea grijă să fim iarăși toți trei împreună. 

     Știi?!  Încă îmi amintesc ziua când m-ai cerut în căsătorie.  Au trecut ani și astăzi când mă uit la inel, am impresia că mă uit la chipul tău și că nu va dura mult și trebuie să mergem din nou la altar. 

      Îl voi ruga pe Doamne Doamne să îmi îndeplinească dorința.  Sunt sigură că El nu mă va refuza. ”

      Aici,  pixul Ralucăi obosii brusc și se lăsă așezat de mâna ei în sertarul de la noptieră. 

      Raluca privind lung la o icoană a Mântuitorului,  îngenunche în fața ei,  așa cum o învățase să se roage mama ei când era mică.  Spuse sincer în fața ei,  lăsând ca suspinurile inimii pe care le avea să înmiresmeze aerul încăperii:

    — Doamne, când mi l-ai luat pe Radu,  mi-ai dat-o pe Alexandra!  Te rog din suflet să nu mi-o iei niciodată! Te rog…! 
      Oare cum ne ascultă Dumnezeu rugăciunea?  Ne protejează mereu împotriva fricilor pe care le avem?  Nu,  pentru că aceasta înseamnă să ne alimenteze necredința. El nu e un paravan de care să ne folosim,  atunci când ne este groază să ne înfruntăm fricile.  Purtarea Lui față de noi e o poartă spre credință. O credință care are nevoie să fie întărită.  Tocmai de aceea,  când ne este frică de ceva,  Dumnezeu ne pune față în față cu teamă respectivă.  De ce?  Pentru că a crede în Dumnezeu înseamnă a trece prin foc și prin apă,  și a rămâne puternic.  

    

Anunțuri

5 comentarii la “Iubire de poveste (4)

  1. ane spune:

    „amintiri care îți provoacă scârbă” ? prea dur. Se spune ca este pacat sa divinizezi pe cineva,din iubie prea mare. Am aflat prea tarziu, si am pierdut .

    Apreciază

    • Suflet bun, parțial putem spune ca expresia ” amintiri care provoacă scârbă” e rupta de context. Dar vei vedea ce pateste Raluca, in episodul următor. Cred ca oricărei femei de genul ei i s-ar făcut scârbă peste ani când si-ar fi amintit de ispita prin care a trebuit sa treacă Raluca. Exprimarea dura, este pusa cu un anumit scop acolo. Vei vedea. Referitor la a doua chestiune, ai totală dreptate. Subiectul povestirii, motivul ei se referă in totalitate la asa ceva. Mulțumesc.

      Apreciat de 1 persoană

  2. ane spune:

    Multumesc si eu pentru ca nu mai lasat in ceata. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. tulipsr spune:

    Frumos si sensibil fiecare fragment din”Iubire de poveste”! Va multumesc! Seara frumoasa!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s