Nechibzuit

     Unii au înţeles ortodoxia ca pe o obligaţie care i-a constrâns la atâtea reguli,  încât au căutat cu dinadinsul să se descotorosească de ea, în chip uimitor de repede şi  de practic. 

    Având doar reguli şi pierzându-se duhul prin atâtea îndemnuri la simţirea harului iar nu la rânduiala lui, ortodoxia prost înţeleasă de ei, avea să fie la fel de bine, prost aplicatã. 

     Noi ştim foarte bine cu toţii, că o regulă prost aplicată naşte numaidecât o excepţie bine întărită. Şi atunci…? S-au reorientat în spaţiul hristic, într-un mod mai libertin, punându-i lui Dumnezeu o mască mai convenabilă şi mai frumoasă la vedere. Care să nu îi sperie brusc. Au numit-o legea dragostei. Legea care îţi dă voie să faci absolut orice, numai să spui că iubeşti şi că nu judeci. Măcar în public, ca să beneficiezi şi tu de discount-ul legii în faţa altora. 

       

          Alţii, au făcut din moralitate,  o haină îmbrăcată la nevoie, în funcţie de situaţie,  anturaj,  profit şi interes. O îmbraci doar atât cât să dea bine. Nu e nevoie să spui că e a ta. Poţi spune că ai împrumutat-o de nevoie. Lumea te va înţelege şi chiar îţi va aprecia gestul fin şi plin de caracter,  de a te da în rând cu ea. Doar de pe urma ei,  trăim cu toţii. Şi tu, şi eu, şi alţii. 

           

         Credinţa şi religia libertinajului,  nu nasc imoralul sau anormalul. Că după duhul lumii de astăzi, toate sunt relative. În funcţie de percepţia omului. Dacă i-ai schimbat percepţia,  i-ai schimbat relativitatea normalului. Ce a fost acum 25 de ani anormal,  acum este peste limită de normal. 

          Credinţa şi religia libertinajului nasc în totalitate haos. La prima vedere, pare spiritual,  dar în realitate, e unul social. Ia să vezi ce frumos se înţeleg oamenii unii cu alţii,  de dragul banului,  interesului şi instinctelor primare. Acele sentimente de onestitate, demnitate,  frumusețe, bucurie, dragoste şi câte şi mai câte, de s-au ostenit atâţia oameni luminaţi să le scrie şi  şi-au bătut capul să le încrusteze adânc în pielea umanităţii,  dintr-o dată, nu mai sunt chiar aşa normale şi necesare. Şi probabil, în cel mai bun caz,  au rămas valabile numai pentru proştii şi credulii asemenea mie. Oamenii cu adevărat culţi, ajungând la o altă măsură a cunoaşterii. Una personalizată după bunul plac al fiecăruia. Aşa ajung bieţii oameni, de nu mai au încredere unul în celălalt. 

         
            Ce va face lumea aceasta,  care a învăţat să se spele pe mâini de profunzimi şi să se poarte cu mănuşi când vine vorba de sufletul tău?  

            Nu îndemn la nimic pe nimeni şi nici nu fac din ţânţar armăsar doar pentru că mi s-a năzărit mie din senin,  ca scriitor,  să fac pe sfântul în public. 

           Însă, îmi permit să scriu aici ce am în suflet,  ce mă doare şi  ce mă dezgustă,  când vine vorba de percepţia umană. 

          Aruncând cu pietre în alţii,  mă rãnesc întâia oară pe mine. Ajungând la concluzia că moralitatea nu e ceva a cărei esenţă poate fi perceputã, atât acum cât şi în permanenţă,  după bunul plac al fiecăruia, or,  din contră,  este ceva nativ şi neschimbabil în fiinţa adâncă a omului, mă întreb a nu ştiu câta oară: ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

          

                                O. C

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s