Riscurile demnității

Era important ca în viaţa lui să primeze corectitudinea, decenţa în toate lucrurile şi bunul simţ.

Valori morale pe care el şi le încrustase cu multă migală şi sudoare a inimii în roşul sângelui său. Reuşise după ce îşi intemeiase o familie, să înţeleagă cât de cât principiile în baza cărora compromisurile pe care eşti nevoit să le faci în viaţă, funcționează ca elemente strategice de dezvoltare personală.

Avea oarece noţiuni clare despre aceste lucruri şi în mare măsură reuşise să se ghideze după ele, astfel încât în ciuda tuturor aparenţelor, să rămână un om bun într-o societate coruptă, plină de moravuri şi cu gunoaie ridicate la rang de necesităţi. Dumnezeu îl dăruise cu o soţie în gura căreia mereu sălăşluia câte un cuvânt bun pentru fiecare…

O fire complementară lui din foarte multe puncte de vedere, care reuşea să îl sprijine nativ în toate impasurile vieţii, fără prea mari eforturi de convingere.

Bunătatea ei era singurul avocat şi judecător al lui. Cu trecerea timpului, au mai venit pe lume cinci copii, toţi având firi extraordinar de diferite, dar în sângele cărora curgea deopotrivă corectitudinea tatălui şi bunătatea mamei. Deşi în casă erau discuţii contradictorii, care până la urma urmei sunt fireşti într-o comunitate cu multe caractere puternice, mai tot timpul, ajungeau la concluzia că lucrul cel mai corect ar fi să asculte de instinctul lor primar, cel de decenţă.

În societatea care îi alăpta la piept cu tot felul de exemple pro şi contra, această familie strălucea ca un smarald viu şi nevătămat, a cărui strălucire o admirau mulţi la arătare, iar în ascuns numărul celor care o invidiau era de zeci de ori mai mare decât primul.

Necazurile acestei familii treceau repede, erau înăbuşite pe pragul porţii şi nu mai ieşeau din ogradă.

Acolo se năşteau, acolo mureau. Rar, dar foarte rar, le era dat oamenilor de prin împrejurimi să audă despre ei că au vreun necaz. Tăceau mâlc toţi, ca nişte eroi care păstrau secretul dinastiei cu preţul demnităţii lor…

Un alt lucru minunat care se desfăşura într-un ritm extrem de rapid şi taciturn era următorul: când unul dintre copii avea nevoie de ceva, nu apelau la părinţi. Vorbeau între ei şi fiecare avea grijă să ducă la capăt îndeplinirea nevoii celui in cauză cu multă râvnă. Copii se creşteau unul pe celălalt.

Aveau dragoste, deşi erau diferiţi. Părinţii observau, dar nu ziceau nimic de teama ca nu cumva prin cine ştie ce ispită, dragostea copiilor să se curme deodată. Anii au trecut. Copiii au crescut, au devenit adulţi şi fiecare îşi căuta cu sete drumul în viaţă. Până într-o bună zi cu soare, în care un simplu telefon primit de la poliție, avea să strice pe deplin liniştea întregii familii.

Tatăl fusese primul nenorocit în inima căruia durerea avea să mortifice simţămintele care până atunci descriau viaţa ca pe o capadopera demnă de trăit. „Ştiţi, avem un accident de motocicletă, fiul dvs a decedat. ”

Cuvinte care au rupt pe vecie ceva din carnea minţii omului respectiv.

E foarte greu de imaginat care a fost sursa puterii lui interioare in acel moment.

Acea veste rea care a căzut peste el ca un trăsnet care a asurzit şi a îngheţat realitatea într-un singur loc, cel al copilului neînsufleţit.

Vom evita din motive lacrimogene, să descoperim cititorilor întreaga scenă, cu toată durerea aceea caustică, acele revolte împotriva Cerului sub formă de buze sângerânde, de priviri pierdute-n spaţiu, de minţi ce se ţin cu tărie în loc ca să nu îşi iasă din fire.

Dincolo de ritualul înhumării, de cele necesare pentru pregătirea acesteia, cei care l-au dus pe ultimul drum pe copil, au rămas cu sufletele tatuate-n negrul durerii…

Nu se mai aveau decât unii pe ceilalţi în amintirea celui care plecase la un loc de mai bine…

Aşa s-a întâmplat că unii căutându-şi cu sete drumul în viaţă, găsesc o portiţă de scăpare spre viaţa cea adevărată, iar cei care rămân în urma lor, ajung să îi invidieze. Ce poate să facă durerea din tine?! Nici ţie nu îţi vine să crezi…

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tatăl copilului a început să caute explicaţiile necesare pentru a-şi ostoi durerea şi pentru a dovedi atât sieşi, cât şi celorlalţi membri ai familiei, că moartea copilului lui avea o explicaţie logică.

Poliţia s-a implicat. S-a descoperit şi s-a reconstruit în întregime incidentul rutier. S-a ştiut cine era acolo… Şi cu toate acestea vinovatul respira aerul pur al libertăţii. Protejat politic. Adică se ajunge în acel punct în care justiţia umană te prosteşte cu adevărul tău în faţă, pentru că şi-a vândut demnitatea. Iar tu, deşi ai dreptate, nu ai nici un drept să afirmi aceasta…Ai dreptul să taci, altfel tot ce spui poate fi folosit împotriva ta… Anii au trecut… Avocaţii acuzării s-au schimbat, pentru că au fost descoperiţi ca fiind neloiali principiilor în baza cărora slujeau legea şi pe cel care îşi căuta dreptatea, plătindu-i. Le-au luat locul alţii, care nici ei nu s-au arătat mai competenţi. La atâta durere, la atâta demnitate, la atât bun simţ, omului nostru i se punea căluşul brut al paragrafelor de lege în gura acrită a sufletului şi nu odată, a fost văzut ieşind cu lacrimi în ochi de la proces.

Se punea problema să ierte vinovatul. Vinovat care nu îşi recunoştea vina şi care mituia legea. Se pare că Adevărul se culcase cu Minciuna atunci când i s-a intentat procesul. Pe nedrept, spunea acuzatul. Omul nostru l-ar fi iertat, dar poza copilului nu îl lăsa în pace. Zâmbetul cald şi plin de iubire al copilului mort îi bântuia cămările minţii în ziua mare…

Toată viaţa căutase să fie un om demn, să nu înşele, să nu fure, să nu dea în cap, şi acum viaţa îi dăduse ultimatumul de rigoare. Cum să taci când Cerul plânge la durerea ta? Cine să te creadă într-o lume în care banii şi-au făcut propria religie? Cine să îţi ducă adevărul la bun sfârşit dacă ochii judecatorilor devin orbi la durerea ta? Nimeni.

Mai avea zile când voind să scape de astfel de întrebări, să nu mai fie hăituit, se ducea la mormântul copilului său. Se punea în genunchi, lua blând pământul în căuşul aspru al palmelor sale de om muncit, şi îl mângâia cu ardoare, plângând. Oare copilul lui l-ar ierta dacă acum după atâţia ani, ar tace şi s-ar lăsa învins de lege? Oare ce linişte poate fi dincolo de mormânt, atunci când viaţa îşi trage seva din zgomotul nedreptăţilor?

Riscurile demnităţii…

Reclame

2 comentarii la “Riscurile demnității

  1. ane spune:

    Îmi amintesc ca ai afirmat într-o postare ca nu crezi in destin! Avem liberul arbitru. Cum sa evitam o drama,o întâmplare nefericita? Nu știm! M-a impresionat postarea.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la Portretul Sufletului Meu Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s