No name(1)

 Nu reuşim întotdeauna să facem faţă cu brio încercărilor vieţii. Uneori,  mai cădem,  julindu-ne genunchii sufletului, şi aceia slăbănogiți de atâta oboseala acumulată, şi ne uităm la cei din jurul nostru cu durerea faptului că nu suntem înţeleşi; alteori,  viaţa îşi are propria ei geometrie din a cărei canoane devenim absenţi,  sau poate chiar imposibili. 

      Pentru că nu ne mai regăsim în ea,  în metafizica ei,  în frumuseţea trăirii ei,  în absurditatea multor adevăruri ale unor situaţii care în mod incredibil şi irevocabil,  nu ne dau de ales,  ci ne fac să mergem.

      Unde?  Spre un dor de noi înşine,  de tot ce este frumos şi bun , de tot ce am vrut şi nu am avut,  de tot ce-ar putea să ne înalţe din adâncurile pline de neîmpliniri ale inimii noastre visătoare şi etern condamnată la melancolie. 

       Singuri,  în eterna noastră singurătate de noi înşine,  plângem destinul neîmplinit al unei lumi care s-ar fi putut naşte din noi. 

      Nici disperarea,  nici melancolia,  nici tristeţea,  nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei,  nu ar trebui să ne desprindă de noi. 

     Sentimente şi  trăiri inaccesibile oamenilor superficiali,  îngheţaţi sub vraja proprie. 

     În speranţa că vor veni zile mai bune,  când ochiul va putea zâmbi liber de sub jugul aspru al urâtului din noi,  iar inima nu va ma tresări de spaima unor veşti ucigătoare de bucurie,  nu ne rămâne decât să ne rugăm,  sau dacă nu putem,  nu vrem acest lucru,  măcar să fim hotărâţi să ne depăşim condiţia de oameni trişti. E mare lucru şi cel din urmă. 

                              O. C

Chinuri ale inimii 

    Picăturile de ploaie cădeau pe faţa lui,  inseninându-i în fel și chip cerul mohorât al inimii. El nu îşi arăta niciodată durerea din suflet,  sau,  o făcea în chip ascuns. Ca să nu îi dezamăgească pe cei care aveau aşteptări de la el, să nu le strice credinţa,  voioşia,  bucuria,  să nu le îngreuneze şi mai mult decât era cazul necazurile prin care treceau,  el,  mai tot timpul,  îşi scria durerile. 

     Uneori,  acest lucru,  părea o rugăciune. Una tristă,  de altfel. Alteori,  erau consemnări grave pe care viaţa i le scria cu migală pe jurnalul prăfuit al inimii. O inimă molatecă,  nehotărâtă,  înverşunată şi duioasă. O inimă care râdea când te aşteptai mai puţin şi plângea când i se părea că  are prea multă veselie în jurul ei. 

      Ceea ce era straniu la el,  din cale afară de straniu,  era faptul că suferea de o obsesie.  Obsesia era de fapt,  ciudăţenia. Să nu care cumva să facă pe cineva să sufere şi,  involuntar,  aproape la fiecare pas depus pe drumul vieţii,  întrebarea „Oare ce părere are Dumnezeu despre ce fac eu acum? „venea ca o frică care îl păzea de cele mai mari necazuri.  

     Şi să fi vrut cu dinadinsul să uite de Dumnezeu,  nu ar fi putut!  Era scris în sângele lui, în trupul lui, în mintea lui. 

     Ca un drog interminabil, ca o suflare de viaţă, ca un fel de a fi cât se poate de natural. 

     Chinuri ale inimii. 
                                       O. C

Fericirea? 

Fericirea? 
  Nu știa cum să își mai răspundă la întrebările lui, atât de zilnice, de temporare și parcă mereu altele. Frământările sufletești luau locul întrebărilor din sufletul său cu fiecare zi ce trecea, cu din ce in ce mai mult asalt.
    Se uita mirat la gura omului care îndrăznea să afirme în fața lui că și-a găsit fericirea. Ce e fericirea? O stare de moment sau una de veșnicie? Momentul în care îl simți pe Dumnezeu aproape sau momentul în care oamenii te iubesc fără falsitate? Clipa în care vrei să fii singur de dragul de a nu pierde farmecul ei, sau clipa în care înconjurat de mulțimea beată de mustul personalității tale vrei să o auzi cum te aplaudă, recunoscându-ți meritele?
      Sau mai degrabă, fericirea este acea beatitudine de stare când afli pe holurile maternității că viața ta a căpătat subit sensul unei noi existențe, dăruindu-ți un copil?
      O fi oare ceasul în care, după atâtea chinuri înfiorătoare, ți se dă voie să îți vezi bebelușul și să îl strângi la piept?
      Oare nu e mai bine zis că fericirea constă în starea aceea de bucurie pe care o provoci celorlalți necondiționat?
     Sau momentul în care, umil și fără absolut nici o părere de sine, îți pleci în fața Icoanei la ceas de mare taină a nopții, acei genunchi juliți și înfrigurați ai inimii tale de muritor ?
      Mulți dintre noi ar spune – și chiar ar băga mâna în foc pentru această afirmație- că fericirea este acea stare în care te simți împăcat în sinele tău cu toate, că ești curat față de toți și, că nu ai absolut nici o datorie , atât morală, cât și fizică.
      Fericirea, totuși, are multe chipuri. Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva și poartă alt chip decât îl are în viața altcuiva.
    Culmea este că, pentru unii oameni , fericirea tinde să li se arate sub toate aspectele descrise mai sus, având mereu cu totul alt chip decât atunci când li s-a înfățișat anterior.
       Tânărul se hotărâse, cu toată rușinea de care ar fi putut să fie acuzat de către cei din jurul lui adoptând această atitudine, să mai uite de întrebările vieții și de frământările lor. Ce tot atâtea gânduri și gânduri ?!
      
                                     O. C

Semizei…

    Acel moment în care te-ai săturat de privirile celor care,  inconştienţi de faptul că sunt suflete,  îndrăznesc să se holbeze la sufletul tău întocmai ca la tarabele de la piaţă.  

    Să îţi cântărească intenţiile,  gesturile verbale, mimica duhului,  cum ar cântări în ochii lor greutatea şi calitatea roşiilor importate de la exact locul de unde nu ar trebui aduse… 

    Să te examineze din cap până în picioare cu ochii psihiatrului nemulţumit de intervenţia Divină asupra  punerii cu precizie napoleonică a diagnosticilor sale infailibile de medic cutezător şi sfidător al ştiinţei de astăzi… 

     Să îţi scurteze din clipele frumoase ale vieţii cu expunerea categorică şi iremediabilă, fix pe retina ta,  a acelui zâmbet tâmp şi nonşalant,  care nu se sfieşte să-şi mărturisească în public provenienţa de origine atotştiutoare, gen:” Ţi-am zis eu… „…

     Oare ce cred aceşti oameni în sinea lor?  Că sunt îţi sunt superiori ţie prin ce? Or fi mâncând pe alte căi decât o faci şi tu in mod normal?  S-or fi dus să îşi facă nevoile în vreo toaletă pavată cu semipreţioase şi cu numele lor pe ele? S-or fi trezit în dimineaţa vreunei zile mai nostalgice,  având puteri paranormale,  gen:” Nu va mai fi nici un război pe suprafața pământului”sau” Nu voi mai muri niciodată „?

        Şi atunci când eşti aşa de superior rasei umane,  privind cu dispreţ din Edenul tău indestructibil la unul ca mine,  bineînţeles că îţi permiţi să îmi scanezi sentimentele,  intenţiile,  gândurile,  emotivitatea cuvintelor şi acţiunilor mele,  întocmai ca şi cum ai cântări merele la tarabă,  nu-i aşa?  Doar tu nu eşti un suflet ca şi mine… Eşti şi mai şi. 

        Doar că nu ştiu eu să te definesc… 
       Mult timp m-am gândit pe cine las să intre în universul meu de gânduri şi pe cine nu. Acum mă gândesc cum să reacţionez atunci când,  trebuind să dau dovadă de bun simţ şi omenie,  să ştiu cum să spun acel cuvânt delicat – Pe aici nu e voie să intraţi – omului care , forţându-și norocul,  va îndrăzni să intre neinvitat pe uşa universului meu de gânduri scrise. 

         Mi s-a spus că sunt dur.  Şi ce-i cu aceasta? Am luat la cunoştinţă cu răceala caracteristică aisbergului mulţumit de eterna lui convieţuire cu razele calde ale soarelui. 

        Nu mă ating vorbele,  însă mă jignesc intenţiile. Când spun că vreau oameni buni pe lângă mine,  rog a se citi ” oameni care au ceva în comun cu natura umană şi cu mine”.

         Mulţumesc. O zi bună şi ţie celui care m-ai citit şi m-ai înjurat,  şi tie celui care te-ai amuzat copios,  văzând libertinajul expresiilor personalităţii mele! 
                               O. C.      

       

     

Și dacă nu pot? 

   Avea o oarecare temere de evenimentele care aveau să succeadă în viitorul apropiat hotărârii de astăzi. Ochii lui,  ale căror luciri de obicei, trădau emoţii mai puţin descriptibile,  astăzi păreau din cale afară de apatici,  parcă înadins amorţiti în banalul realităţii pe care îl gusta,  în ultimul timp,  cu din ce în ce mai multă sete. 

     „Doamne,  oare eu cine sunt?  Care o fi,  mai exact,  menirea mea pe lumea aceasta? „. Întrebări obişnuite la ceasul în care seara pleacă politicoasă,  lăsând liber şi loc de bună ziua nopţii. Întrebări fără cusur, întrebări fără răspuns. 

      „Tu trebuie să fii ceea ce ai fost dintotdeauna. Ceea ce ai simţit să fii dintotdeauna,  atât pentru Mine,  cât şi pentru cei pe care Eu îi iubesc. „se auzeau paşii molcomi ai rãspunsurilor, păşind încet,  cu graţie,  pe urmele gândurilor ce scoteau la iveală poteca îngustă a inimii. 

       ” Ce anume,  Doamne? „spunea tânărul,  ştergându-şi broboanele mari de sudoare aciuate la ceas de seară pe tărâmul lat şi neted al frunţii. 

        ” Îngerul Meu printre oameni”.

        „Şi dacă nu pot? „…

        „Atunci vei învăţa să fii şi să poţi să fii”răspunse Vocea sigură pe Sine. 

                                      O. C

Giganţii mei

   Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti,  de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini. 

    Giganţi ai binelui,  sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii. 

     Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei,  fără să crâcnească, fără să se vaite,  fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb,  ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat. 

     Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei.  Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că,  în viaţa acestor fiinţe,  vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare. 

       Însă acum,  eu îi vedeam zâmbind.  Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus. 

      M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru,  mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor. 

      Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun,  ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui. 

      Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată;  nu toţi au fost oameni simpli,  ci unii celebri,  alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi,  fiecare cu talantul său. 

      Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti. 

      Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers,  iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate. 

      Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare,  decât aceea pe care ne-o imaginăm noi. 
                                      O. C

Gura lumii 😋

   Să nu care cumva să îţi afişezi în lume tristeţea.  Majoritatea oamenilor vor spune că te iubeşti prea mult, 😡 te victimizezi cu pasiune şi , cei mai religioşi dintre ei vor afirma banal cum că îţi lipseşte credinţa. Nu se vor ridica o mie de oameni să îşi dea cu părerea despre suferinţa ta,  dar zece-douăzeci de mii, în sinele lor, îţi vor întocmi cu măiestrie acel tribunal al vieţii. Au uitat săracii, că arătându-te cu degetul, se vădesc pe ei ca oameni. 

     

    Să nu îţi etalezi fericirea cu nonşalanţă şi simplitate în ochii altora. Eşti om şi trebuie să fii imperfect,😩  asemenea celor care te privesc.  Altfel, te vor invidia o sută de oameni,  cinci îşi vor da cu părerea şi unul, de-abia unul!, te va iubi şi se va bucura pentru tine. Vei fi vinovat în ochii multora de umbrirea fericirii lor. Cum îndrăzneşti şi cine te crezi😧 să spui că eşti fericit?  Nu vezi că afară plouă şi cerul e mohorât ? Fii ca toţi ceilalţi: plictisit de viaţă, sumbru,  serios, sau nebun după dezvoltare personală, zen-uri picate din cer şi reflecţii second hand.. Dar mai mult decât toate, arată-te stresat.  Vei reuşi să aduci bucurie în multe suflete haine. Ce frumos vor spune:”Nu a reuşit să facă acel lucru.  Eu sunt mai bun decât el.  Trebuia să facă aşa şi aşa,  nu cum a făcut el. Eu aşa am făcut la acea vreme! ”

     Să nu cumva să îndrăzneşti să spui că iubeşti mult pe Dumnezeu sau pe vreun om. Te rog frumos! 😠Nu aduce jigniri la adresa demnităţii altora. Te vor considera habotnic,  prost,  încrezut, sentimental,  slab, naiv,  credul şi cu interese ascunse. Sigur vrei să îţi creezi adepţi, să te foloseşti de banii lor şi să sucești bine de tot minţile celor asemenea ţie. Dacă tot ai atâta fericire şi iubire în tine,  cum de îţi permiţi 😲să o afişezi în public?  Ţine-o pentru tine şi lasă oamenii în pace. Au ei destule pe cap,  nu mai au nevoie şi de fericirea ta sau de sentimentele tale. E plin internetul de trăiri fabuloase şi experienţe spirituale născute din eşecuri copy paste🤔 sau din prea plinul imaginaţiei unora. Vrei cumva să fii şi tu unul dintre ei? 
     Sub absolut nici o formă să nu îndrăzneşti🤥 să fii natural. Adică să râzi, să plângi, să zâmbeşti, să spui ce simţi atunci când simţi că trebuie să faci asemenea lucruri.  Sigur eşti vreun făţarnic sau ipocrit contagios şi periculos😂😂😂,  care prin naturaleţea sa,  îşi bate joc cu sarcasm de nivelul mult prea ridicat de cultură şi de încredere in forţele proprii ale lumii de astăzi. 

 

      Sigur Dumnezeu te-a creat ca să fii o fiinţă:
– mediocră, iar nu spontană; 

– tristă, iar nu cu veselie pe chip; 

– copiind la nesfârşit pe alţii,  iar nu dând viaţă frumosului pe care El l-a sădit în tine; 

– cu multe inhibiţii,  ca nu cumva să deranjezi pe alţii,  iar nu comunicativă şi optimistă; 

        Când a ieşit acea vorbă spontană şi plină de duh din gura poporului simplu, „Gura lumii nu o astupă nici pământul”😔, a umplut de mângâiere sufletul celui necăjit şi întristat. Cum şi de ce anume trebuie să te comporţi ca lumea să te placă?  Mereu îţi spui că faci parte din lume,  uitând că de fapt şi de drept,  lumea face parte din tine iar nu invers. 

       În altă ordine de idei,  lumea are drepturi asupra ta în funcţie de informaţiile pe care le deţine despre tine. Dar,  surpriză!!! 😜Dacă nu le are,  sigur le poate inventa şi reinventa după bunul plac al ei. 

       Fii natural🙄 şi descoperă oamenilor din sufletul tău, doar atât cât e nevoie ca un suflet undeva,  cândva, citindu-te sau auzindu-te,  chiar văzându-te,  să se bucure şi să se îndrepte către Cel Care L-a creat.  

       Orice alterare a scopului tău nobil nu va face decât să te bage în gura lumii 😴, având posibilitatea  să exercite  asupra ta toate drepturile de rigoare ale acestei acţiuni.      

                                   O. C