Bunicuțul în încurcătură…

– Bunicuțule?…
– Da, spuse bătrânul pe un ton duios, ce dorești să mă mai întrebi astăzi?
– Știi, spuse nepoțelul rezemându-se de umărul interlocutorului, am o întrebare care mă frământă de câteva zile și numai nu îi găsesc răspuns, orice aș face și oriunde aș căuta. Nu vrei să mă ajuți tu puțin?
– Spune-mi, că te ascult. Sunt numai inimă și urechi.
– De ce oamenii mari, așa ca tine, se ceartă într-una și se vorbesc de rău unii pe alții? Îngerii lor cum nu se ceartă sau…( și aici băiețelul de numai 5 anișori își plecă dezamăgit privirea în jos) în discuții se mai aprind și ei din când în când? Eu nu vreau să fiu mare…și mă cert așa urât de îți vine instantaneu să îți astupi urechile…
Bătrânelul oftă cu foc. Își strânse nepotul la brațe și se uită adânc în ochișorii lui mari și naivi… Nu știa ce răspuns înțelept să îi dea copilului, pentru că într-adevăr, întrebările adresate lui erau profunde. Se gândi că dacă nu îi va da un răspuns pe măsură, peste doi ani când acest copil va trebui sa plece la școală, va avea mult de suferit. Așa că, într-un final, se hotărî și îi spuse:
– Știi ce cred eu despre oamenii mari? Că de multe ori sunt niște copii alintați și răutăcioși unii cu alții, plâng și se enervează când nu mai au jucăriile necesare bunăstării lor, dar cu toate acestea, nu toți sunt la fel. Sunt și oameni buni, mai puțini buni și buni în devenire.
– Da?…spuse cu mirare nepotul. Și cum arată fiecare dintre ei?
– Păi…se fâstâci bătrânul, sunt oameni care privesc mereu numai în sufletul lor și nu în sufletele altora. Oamenii aceștia se bucură și se întristează de orice, ajută cât pot și se închid în ei aidoma unei flori care își închide petalele, atunci când dau de greutăți. Comunică mai mult cu Dumnezeu și mai puțin cu semenii lor.
– Și ceilalți? Cei mai puțin buni?spuse cu repeziciune băiatul. Ceilalți cum sunt?
– Ceilalți, continuă bătrânul într-un ton de suspans, nu privesc în sufletele lor și nici în omul de lângă ei.
– Dar unde anume?
– Ceilalți privesc pe lângă oameni și sunt motivați de interesele lor. De aceea, se izbesc unii de alții și se ciocnesc și plâng când rămân fără jucării, căutând să se răzbune.
– Deci, ăștia sunt băieții răi, nu-i așa? Așa par din descrierea ta…zise șugubăț copilul.
Bătrânul se pomeni pus la colț și încurcat de propriile cuvinte. Încercă să o dreagă cumva:
– Nu. Aceștia, după cum ți-am zis mai adineauri, sunt mai puțin buni, dar aceasta nu înseamnă că ei rămân așa pe parcursul vieții. Îi schimbă Bunul Dumnezeu pe toți.
– Aha… carevasăzică, Dumnezeu îi iubește și pe ei. Ce fain!!! și copilul râse zgomotos de bucurie.
– Da, normal că îi iubește și pe ei. Să continuăm. Unde rămăsesem?
– La cei în devenire buni, răspunse voios copilul.
– Da, la cei în devenire buni. Aceștia sunt cei care privesc adânc în sufletul altuia și de acolo își iau puterea să meargă mai departe sau dimpotrivă, au dezamăgiri mari deoarece ceea ce au observat și au văzut la celălalt, nu a fost ceva pe placul lor. Acești oameni își pun nădejdea în cei asemenea lor. Vorbesc cu Dumnezeu numai când au și simt nevoia. Se mâhnesc după ce s-au certat unii cu alții, dar își mențin părerea.
– Păi… aceștia când mai devin buni și ei odată? întrebă copilul suspicios din cale afară și vădit nemulțumit de descrierea dată de bătrân.
– Când le atinge Dumnezeu inima, zise bătrânul direct și fără să stea prea mult pe gânduri.
– Cum le știi tu pe toate!!!…Dar cu îngerii cum rămâne, bunicule?
– Aceasta-i altă poveste, spuse bătrânul obosit. Vorbim mâine despre ea.
– Dar îmi spui, da? Nu mă duci cu vorba! Că văd că le dregi pe loc.
– Da, îți spun.
– Promiți? Pe cuvânt de bunic de Andrei?spuse copilul serios.
– Pe cuvânt.
Bătrânul sărută nepotul pe frunte și îl trimise la jucării. Ce bucuros era bătrânul că scăpase de copil!!! Mâine îl aștepta altă serie de întrebări.

Anunțuri

Suflet complicat

Trăirile unui suflet complicat nu sunt ușor de redat în scris și chiar dacă slovele reușesc să expună nuanțele delicate ale unui astfel se peisaj complex, îți trebuie experiență ca să înțelegi și să simți erupțiile vulcanilor acestor adâncimi umane și să vezi cu proprii ochi clarul de lună care le luminează din când în când.
De foarte multe ori în stările mele cele mai bune, când am reușit să privesc cu dragoste în umanul din mine și din alții, mi s-a întâmplat să asemăn bucuria aidoma unei lumini extraordinare sufletești. O lumină care vine din interior și care, pe măsură ce își modifică structura și crește în intensitate, reușește într-un mod firesc să dea naștere și altor lumini de acest fel în alte suflete. Sentimentele cu intensitate crescândă și invers, adică acelea cu o intensitate numerotată pe scara valorilor de la 5 la 1, sunt contagioase.
Așa se explică faptul că înțelegem cât de cât, in funcție de capacitatea de a simți cu care am fost dăruiți, ce anume se întâmplă în sufletele celorlalți. Eu am propria mea psihologie și îmi explic lucrurile și fenomenele acestora într-un alt fel decât ar face-o manualele de psihologie umană. La mine, Divinul trebuie să își manifeste tot timpul existența, pentru că fără ea, existența celorlalte ar fi de neconceput și la fel, nejustificată. Prin urmare, mă pot declara un psiholog religios sau un suflet conștient de importanța valorilor propriilor trăiri și care își asumă responsabilitatea continutului acestora. Nu neg nici Divinul din mine, nici partea întunecată pe care mi-am creat-o de-a lungul timpului. Văd binele și răul ca pe o necesitate a demonstrării eficacității alegerilor umane.

Liberul arbitru își poate desfășura întreaga taină și esența lui doar alegând la nesfârșit binele de rău și nu invers. Alegând răul de bine, ești orbit de esența răului și prin urmare, nu mai ai discernământ sănătos. Tu slujești deja răului. Scopul tău e rău.

Eu, în viață, am iubit durerea. Am considerat-o ca pe un veșmînt maiestuos, protector și infailibil, astfel încât îmbrăcându-mi sufletul cu el, am reușit să îl țin departe de el însuși, de alegerile lui rele și de dezamăgirile provocate de oamenii pe care îi iubesc. Durerea, odată intrată în suflet, devine otrăvitoare dacă este considerată ca un nefast sau morbid eșec al vieții. Îți poate stâlci și perverti orice fel de sentiment curat, de la cele mai frumoase și rare, până la cele mai necesare.

Într-un cuvânt decisiv: te poate poseda cu totul, te poate orbi cu totul.
Nu acesta este scopul ei. Durerea trebuie să te învețe să îți chibzuiești foarte bine puterile sufletești, cuvintele și acțiunile lor. Ea te învață să vezi lucrurile așa cum sunt, cele trecătoare ca fiind trecătoare și cele demne să fie eterne, ca fiind veșnice. Ea alege binele de rău, binele pe care îl vrea și îl are de făcut, de răul pe care l-a suferit și din cauza căruia au avut de pătimit atâtea suflete pe care le-a iubit sau cunoscut. Toate acestea, le va putea îndeplini doar dacă este asumată și folosită în scopul fericirii. Bucuria nu este reversul ei, ci scopul ei și asumarea în totalitate a trăirii ei.
Cei mai frumoși oameni sunt doar aceia care știu ce înseamnă suferința, care sunt responsabili de ea și care nu fug de ea, dar nici nu se lasă influențați de farmecul ei.
Când înțelegi scopul durerii și întreg procedeul ei, reușești cu ajutor de Sus, să o transformi din blestem în binecuvântare.
Orice durere este un tunel spre cunoaștere.
Dacă nu îți asumi întunericul din tunel și nu vrei să te înveți cu el, atunci nu vei vedea niciodată luminița care te așteaptă bucuroasă la capătul lui.

Riscurile demnității

Era important ca în viaţa lui să primeze corectitudinea, decenţa în toate lucrurile şi bunul simţ.

Valori morale pe care el şi le încrustase cu multă migală şi sudoare a inimii în roşul sângelui său. Reuşise după ce îşi intemeiase o familie, să înţeleagă cât de cât principiile în baza cărora compromisurile pe care eşti nevoit să le faci în viaţă, funcționează ca elemente strategice de dezvoltare personală.

Avea oarece noţiuni clare despre aceste lucruri şi în mare măsură reuşise să se ghideze după ele, astfel încât în ciuda tuturor aparenţelor, să rămână un om bun într-o societate coruptă, plină de moravuri şi cu gunoaie ridicate la rang de necesităţi. Dumnezeu îl dăruise cu o soţie în gura căreia mereu sălăşluia câte un cuvânt bun pentru fiecare…

O fire complementară lui din foarte multe puncte de vedere, care reuşea să îl sprijine nativ în toate impasurile vieţii, fără prea mari eforturi de convingere.

Bunătatea ei era singurul avocat şi judecător al lui. Cu trecerea timpului, au mai venit pe lume cinci copii, toţi având firi extraordinar de diferite, dar în sângele cărora curgea deopotrivă corectitudinea tatălui şi bunătatea mamei. Deşi în casă erau discuţii contradictorii, care până la urma urmei sunt fireşti într-o comunitate cu multe caractere puternice, mai tot timpul, ajungeau la concluzia că lucrul cel mai corect ar fi să asculte de instinctul lor primar, cel de decenţă.

În societatea care îi alăpta la piept cu tot felul de exemple pro şi contra, această familie strălucea ca un smarald viu şi nevătămat, a cărui strălucire o admirau mulţi la arătare, iar în ascuns numărul celor care o invidiau era de zeci de ori mai mare decât primul.

Necazurile acestei familii treceau repede, erau înăbuşite pe pragul porţii şi nu mai ieşeau din ogradă.

Acolo se năşteau, acolo mureau. Rar, dar foarte rar, le era dat oamenilor de prin împrejurimi să audă despre ei că au vreun necaz. Tăceau mâlc toţi, ca nişte eroi care păstrau secretul dinastiei cu preţul demnităţii lor…

Un alt lucru minunat care se desfăşura într-un ritm extrem de rapid şi taciturn era următorul: când unul dintre copii avea nevoie de ceva, nu apelau la părinţi. Vorbeau între ei şi fiecare avea grijă să ducă la capăt îndeplinirea nevoii celui in cauză cu multă râvnă. Copii se creşteau unul pe celălalt.

Aveau dragoste, deşi erau diferiţi. Părinţii observau, dar nu ziceau nimic de teama ca nu cumva prin cine ştie ce ispită, dragostea copiilor să se curme deodată. Anii au trecut. Copiii au crescut, au devenit adulţi şi fiecare îşi căuta cu sete drumul în viaţă. Până într-o bună zi cu soare, în care un simplu telefon primit de la poliție, avea să strice pe deplin liniştea întregii familii.

Tatăl fusese primul nenorocit în inima căruia durerea avea să mortifice simţămintele care până atunci descriau viaţa ca pe o capadopera demnă de trăit. „Ştiţi, avem un accident de motocicletă, fiul dvs a decedat. ”

Cuvinte care au rupt pe vecie ceva din carnea minţii omului respectiv.

E foarte greu de imaginat care a fost sursa puterii lui interioare in acel moment.

Acea veste rea care a căzut peste el ca un trăsnet care a asurzit şi a îngheţat realitatea într-un singur loc, cel al copilului neînsufleţit.

Vom evita din motive lacrimogene, să descoperim cititorilor întreaga scenă, cu toată durerea aceea caustică, acele revolte împotriva Cerului sub formă de buze sângerânde, de priviri pierdute-n spaţiu, de minţi ce se ţin cu tărie în loc ca să nu îşi iasă din fire.

Dincolo de ritualul înhumării, de cele necesare pentru pregătirea acesteia, cei care l-au dus pe ultimul drum pe copil, au rămas cu sufletele tatuate-n negrul durerii…

Nu se mai aveau decât unii pe ceilalţi în amintirea celui care plecase la un loc de mai bine…

Aşa s-a întâmplat că unii căutându-şi cu sete drumul în viaţă, găsesc o portiţă de scăpare spre viaţa cea adevărată, iar cei care rămân în urma lor, ajung să îi invidieze. Ce poate să facă durerea din tine?! Nici ţie nu îţi vine să crezi…

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tatăl copilului a început să caute explicaţiile necesare pentru a-şi ostoi durerea şi pentru a dovedi atât sieşi, cât şi celorlalţi membri ai familiei, că moartea copilului lui avea o explicaţie logică.

Poliţia s-a implicat. S-a descoperit şi s-a reconstruit în întregime incidentul rutier. S-a ştiut cine era acolo… Şi cu toate acestea vinovatul respira aerul pur al libertăţii. Protejat politic. Adică se ajunge în acel punct în care justiţia umană te prosteşte cu adevărul tău în faţă, pentru că şi-a vândut demnitatea. Iar tu, deşi ai dreptate, nu ai nici un drept să afirmi aceasta…Ai dreptul să taci, altfel tot ce spui poate fi folosit împotriva ta… Anii au trecut… Avocaţii acuzării s-au schimbat, pentru că au fost descoperiţi ca fiind neloiali principiilor în baza cărora slujeau legea şi pe cel care îşi căuta dreptatea, plătindu-i. Le-au luat locul alţii, care nici ei nu s-au arătat mai competenţi. La atâta durere, la atâta demnitate, la atât bun simţ, omului nostru i se punea căluşul brut al paragrafelor de lege în gura acrită a sufletului şi nu odată, a fost văzut ieşind cu lacrimi în ochi de la proces.

Se punea problema să ierte vinovatul. Vinovat care nu îşi recunoştea vina şi care mituia legea. Se pare că Adevărul se culcase cu Minciuna atunci când i s-a intentat procesul. Pe nedrept, spunea acuzatul. Omul nostru l-ar fi iertat, dar poza copilului nu îl lăsa în pace. Zâmbetul cald şi plin de iubire al copilului mort îi bântuia cămările minţii în ziua mare…

Toată viaţa căutase să fie un om demn, să nu înşele, să nu fure, să nu dea în cap, şi acum viaţa îi dăduse ultimatumul de rigoare. Cum să taci când Cerul plânge la durerea ta? Cine să te creadă într-o lume în care banii şi-au făcut propria religie? Cine să îţi ducă adevărul la bun sfârşit dacă ochii judecatorilor devin orbi la durerea ta? Nimeni.

Mai avea zile când voind să scape de astfel de întrebări, să nu mai fie hăituit, se ducea la mormântul copilului său. Se punea în genunchi, lua blând pământul în căuşul aspru al palmelor sale de om muncit, şi îl mângâia cu ardoare, plângând. Oare copilul lui l-ar ierta dacă acum după atâţia ani, ar tace şi s-ar lăsa învins de lege? Oare ce linişte poate fi dincolo de mormânt, atunci când viaţa îşi trage seva din zgomotul nedreptăţilor?

Riscurile demnităţii…

No name(1)

 Nu reuşim întotdeauna să facem faţă cu brio încercărilor vieţii. Uneori,  mai cădem,  julindu-ne genunchii sufletului, şi aceia slăbănogiți de atâta oboseala acumulată, şi ne uităm la cei din jurul nostru cu durerea faptului că nu suntem înţeleşi; alteori,  viaţa îşi are propria ei geometrie din a cărei canoane devenim absenţi,  sau poate chiar imposibili. 

      Pentru că nu ne mai regăsim în ea,  în metafizica ei,  în frumuseţea trăirii ei,  în absurditatea multor adevăruri ale unor situaţii care în mod incredibil şi irevocabil,  nu ne dau de ales,  ci ne fac să mergem.

      Unde?  Spre un dor de noi înşine,  de tot ce este frumos şi bun , de tot ce am vrut şi nu am avut,  de tot ce-ar putea să ne înalţe din adâncurile pline de neîmpliniri ale inimii noastre visătoare şi etern condamnată la melancolie. 

       Singuri,  în eterna noastră singurătate de noi înşine,  plângem destinul neîmplinit al unei lumi care s-ar fi putut naşte din noi. 

      Nici disperarea,  nici melancolia,  nici tristeţea,  nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei,  nu ar trebui să ne desprindă de noi. 

     Sentimente şi  trăiri inaccesibile oamenilor superficiali,  îngheţaţi sub vraja proprie. 

     În speranţa că vor veni zile mai bune,  când ochiul va putea zâmbi liber de sub jugul aspru al urâtului din noi,  iar inima nu va ma tresări de spaima unor veşti ucigătoare de bucurie,  nu ne rămâne decât să ne rugăm,  sau dacă nu putem,  nu vrem acest lucru,  măcar să fim hotărâţi să ne depăşim condiţia de oameni trişti. E mare lucru şi cel din urmă. 

                              O. C

Chinuri ale inimii 

    Picăturile de ploaie cădeau pe faţa lui,  inseninându-i în fel și chip cerul mohorât al inimii. El nu îşi arăta niciodată durerea din suflet,  sau,  o făcea în chip ascuns. Ca să nu îi dezamăgească pe cei care aveau aşteptări de la el, să nu le strice credinţa,  voioşia,  bucuria,  să nu le îngreuneze şi mai mult decât era cazul necazurile prin care treceau,  el,  mai tot timpul,  îşi scria durerile. 

     Uneori,  acest lucru,  părea o rugăciune. Una tristă,  de altfel. Alteori,  erau consemnări grave pe care viaţa i le scria cu migală pe jurnalul prăfuit al inimii. O inimă molatecă,  nehotărâtă,  înverşunată şi duioasă. O inimă care râdea când te aşteptai mai puţin şi plângea când i se părea că  are prea multă veselie în jurul ei. 

      Ceea ce era straniu la el,  din cale afară de straniu,  era faptul că suferea de o obsesie.  Obsesia era de fapt,  ciudăţenia. Să nu care cumva să facă pe cineva să sufere şi,  involuntar,  aproape la fiecare pas depus pe drumul vieţii,  întrebarea „Oare ce părere are Dumnezeu despre ce fac eu acum? „venea ca o frică care îl păzea de cele mai mari necazuri.  

     Şi să fi vrut cu dinadinsul să uite de Dumnezeu,  nu ar fi putut!  Era scris în sângele lui, în trupul lui, în mintea lui. 

     Ca un drog interminabil, ca o suflare de viaţă, ca un fel de a fi cât se poate de natural. 

     Chinuri ale inimii. 
                                       O. C

Fericirea? 

Fericirea? 
  Nu știa cum să își mai răspundă la întrebările lui, atât de zilnice, de temporare și parcă mereu altele. Frământările sufletești luau locul întrebărilor din sufletul său cu fiecare zi ce trecea, cu din ce in ce mai mult asalt.
    Se uita mirat la gura omului care îndrăznea să afirme în fața lui că și-a găsit fericirea. Ce e fericirea? O stare de moment sau una de veșnicie? Momentul în care îl simți pe Dumnezeu aproape sau momentul în care oamenii te iubesc fără falsitate? Clipa în care vrei să fii singur de dragul de a nu pierde farmecul ei, sau clipa în care înconjurat de mulțimea beată de mustul personalității tale vrei să o auzi cum te aplaudă, recunoscându-ți meritele?
      Sau mai degrabă, fericirea este acea beatitudine de stare când afli pe holurile maternității că viața ta a căpătat subit sensul unei noi existențe, dăruindu-ți un copil?
      O fi oare ceasul în care, după atâtea chinuri înfiorătoare, ți se dă voie să îți vezi bebelușul și să îl strângi la piept?
      Oare nu e mai bine zis că fericirea constă în starea aceea de bucurie pe care o provoci celorlalți necondiționat?
     Sau momentul în care, umil și fără absolut nici o părere de sine, îți pleci în fața Icoanei la ceas de mare taină a nopții, acei genunchi juliți și înfrigurați ai inimii tale de muritor ?
      Mulți dintre noi ar spune – și chiar ar băga mâna în foc pentru această afirmație- că fericirea este acea stare în care te simți împăcat în sinele tău cu toate, că ești curat față de toți și, că nu ai absolut nici o datorie , atât morală, cât și fizică.
      Fericirea, totuși, are multe chipuri. Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva și poartă alt chip decât îl are în viața altcuiva.
    Culmea este că, pentru unii oameni , fericirea tinde să li se arate sub toate aspectele descrise mai sus, având mereu cu totul alt chip decât atunci când li s-a înfățișat anterior.
       Tânărul se hotărâse, cu toată rușinea de care ar fi putut să fie acuzat de către cei din jurul lui adoptând această atitudine, să mai uite de întrebările vieții și de frământările lor. Ce tot atâtea gânduri și gânduri ?!
      
                                     O. C

Semizei…

    Acel moment în care te-ai săturat de privirile celor care,  inconştienţi de faptul că sunt suflete,  îndrăznesc să se holbeze la sufletul tău întocmai ca la tarabele de la piaţă.  

    Să îţi cântărească intenţiile,  gesturile verbale, mimica duhului,  cum ar cântări în ochii lor greutatea şi calitatea roşiilor importate de la exact locul de unde nu ar trebui aduse… 

    Să te examineze din cap până în picioare cu ochii psihiatrului nemulţumit de intervenţia Divină asupra  punerii cu precizie napoleonică a diagnosticilor sale infailibile de medic cutezător şi sfidător al ştiinţei de astăzi… 

     Să îţi scurteze din clipele frumoase ale vieţii cu expunerea categorică şi iremediabilă, fix pe retina ta,  a acelui zâmbet tâmp şi nonşalant,  care nu se sfieşte să-şi mărturisească în public provenienţa de origine atotştiutoare, gen:” Ţi-am zis eu… „…

     Oare ce cred aceşti oameni în sinea lor?  Că sunt îţi sunt superiori ţie prin ce? Or fi mâncând pe alte căi decât o faci şi tu in mod normal?  S-or fi dus să îşi facă nevoile în vreo toaletă pavată cu semipreţioase şi cu numele lor pe ele? S-or fi trezit în dimineaţa vreunei zile mai nostalgice,  având puteri paranormale,  gen:” Nu va mai fi nici un război pe suprafața pământului”sau” Nu voi mai muri niciodată „?

        Şi atunci când eşti aşa de superior rasei umane,  privind cu dispreţ din Edenul tău indestructibil la unul ca mine,  bineînţeles că îţi permiţi să îmi scanezi sentimentele,  intenţiile,  gândurile,  emotivitatea cuvintelor şi acţiunilor mele,  întocmai ca şi cum ai cântări merele la tarabă,  nu-i aşa?  Doar tu nu eşti un suflet ca şi mine… Eşti şi mai şi. 

        Doar că nu ştiu eu să te definesc… 
       Mult timp m-am gândit pe cine las să intre în universul meu de gânduri şi pe cine nu. Acum mă gândesc cum să reacţionez atunci când,  trebuind să dau dovadă de bun simţ şi omenie,  să ştiu cum să spun acel cuvânt delicat – Pe aici nu e voie să intraţi – omului care , forţându-și norocul,  va îndrăzni să intre neinvitat pe uşa universului meu de gânduri scrise. 

         Mi s-a spus că sunt dur.  Şi ce-i cu aceasta? Am luat la cunoştinţă cu răceala caracteristică aisbergului mulţumit de eterna lui convieţuire cu razele calde ale soarelui. 

        Nu mă ating vorbele,  însă mă jignesc intenţiile. Când spun că vreau oameni buni pe lângă mine,  rog a se citi ” oameni care au ceva în comun cu natura umană şi cu mine”.

         Mulţumesc. O zi bună şi ţie celui care m-ai citit şi m-ai înjurat,  şi tie celui care te-ai amuzat copios,  văzând libertinajul expresiilor personalităţii mele! 
                               O. C.