Și dacă nu pot? 

   Avea o oarecare temere de evenimentele care aveau să succeadă în viitorul apropiat hotărârii de astăzi. Ochii lui,  ale căror luciri de obicei, trădau emoţii mai puţin descriptibile,  astăzi păreau din cale afară de apatici,  parcă înadins amorţiti în banalul realităţii pe care îl gusta,  în ultimul timp,  cu din ce în ce mai multă sete. 

     „Doamne,  oare eu cine sunt?  Care o fi,  mai exact,  menirea mea pe lumea aceasta? „. Întrebări obişnuite la ceasul în care seara pleacă politicoasă,  lăsând liber şi loc de bună ziua nopţii. Întrebări fără cusur, întrebări fără răspuns. 

      „Tu trebuie să fii ceea ce ai fost dintotdeauna. Ceea ce ai simţit să fii dintotdeauna,  atât pentru Mine,  cât şi pentru cei pe care Eu îi iubesc. „se auzeau paşii molcomi ai rãspunsurilor, păşind încet,  cu graţie,  pe urmele gândurilor ce scoteau la iveală poteca îngustă a inimii. 

       ” Ce anume,  Doamne? „spunea tânărul,  ştergându-şi broboanele mari de sudoare aciuate la ceas de seară pe tărâmul lat şi neted al frunţii. 

        ” Îngerul Meu printre oameni”.

        „Şi dacă nu pot? „…

        „Atunci vei învăţa să fii şi să poţi să fii”răspunse Vocea sigură pe Sine. 

                                      O. C

Anunțuri

Giganţii mei

   Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti,  de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini. 

    Giganţi ai binelui,  sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii. 

     Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei,  fără să crâcnească, fără să se vaite,  fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb,  ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat. 

     Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei.  Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că,  în viaţa acestor fiinţe,  vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare. 

       Însă acum,  eu îi vedeam zâmbind.  Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus. 

      M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru,  mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor. 

      Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun,  ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui. 

      Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată;  nu toţi au fost oameni simpli,  ci unii celebri,  alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi,  fiecare cu talantul său. 

      Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti. 

      Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers,  iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate. 

      Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare,  decât aceea pe care ne-o imaginăm noi. 
                                      O. C

Gura lumii 😋

   Să nu care cumva să îţi afişezi în lume tristeţea.  Majoritatea oamenilor vor spune că te iubeşti prea mult, 😡 te victimizezi cu pasiune şi , cei mai religioşi dintre ei vor afirma banal cum că îţi lipseşte credinţa. Nu se vor ridica o mie de oameni să îşi dea cu părerea despre suferinţa ta,  dar zece-douăzeci de mii, în sinele lor, îţi vor întocmi cu măiestrie acel tribunal al vieţii. Au uitat săracii, că arătându-te cu degetul, se vădesc pe ei ca oameni. 

     

    Să nu îţi etalezi fericirea cu nonşalanţă şi simplitate în ochii altora. Eşti om şi trebuie să fii imperfect,😩  asemenea celor care te privesc.  Altfel, te vor invidia o sută de oameni,  cinci îşi vor da cu părerea şi unul, de-abia unul!, te va iubi şi se va bucura pentru tine. Vei fi vinovat în ochii multora de umbrirea fericirii lor. Cum îndrăzneşti şi cine te crezi😧 să spui că eşti fericit?  Nu vezi că afară plouă şi cerul e mohorât ? Fii ca toţi ceilalţi: plictisit de viaţă, sumbru,  serios, sau nebun după dezvoltare personală, zen-uri picate din cer şi reflecţii second hand.. Dar mai mult decât toate, arată-te stresat.  Vei reuşi să aduci bucurie în multe suflete haine. Ce frumos vor spune:”Nu a reuşit să facă acel lucru.  Eu sunt mai bun decât el.  Trebuia să facă aşa şi aşa,  nu cum a făcut el. Eu aşa am făcut la acea vreme! ”

     Să nu cumva să îndrăzneşti să spui că iubeşti mult pe Dumnezeu sau pe vreun om. Te rog frumos! 😠Nu aduce jigniri la adresa demnităţii altora. Te vor considera habotnic,  prost,  încrezut, sentimental,  slab, naiv,  credul şi cu interese ascunse. Sigur vrei să îţi creezi adepţi, să te foloseşti de banii lor şi să sucești bine de tot minţile celor asemenea ţie. Dacă tot ai atâta fericire şi iubire în tine,  cum de îţi permiţi 😲să o afişezi în public?  Ţine-o pentru tine şi lasă oamenii în pace. Au ei destule pe cap,  nu mai au nevoie şi de fericirea ta sau de sentimentele tale. E plin internetul de trăiri fabuloase şi experienţe spirituale născute din eşecuri copy paste🤔 sau din prea plinul imaginaţiei unora. Vrei cumva să fii şi tu unul dintre ei? 
     Sub absolut nici o formă să nu îndrăzneşti🤥 să fii natural. Adică să râzi, să plângi, să zâmbeşti, să spui ce simţi atunci când simţi că trebuie să faci asemenea lucruri.  Sigur eşti vreun făţarnic sau ipocrit contagios şi periculos😂😂😂,  care prin naturaleţea sa,  îşi bate joc cu sarcasm de nivelul mult prea ridicat de cultură şi de încredere in forţele proprii ale lumii de astăzi. 

 

      Sigur Dumnezeu te-a creat ca să fii o fiinţă:
– mediocră, iar nu spontană; 

– tristă, iar nu cu veselie pe chip; 

– copiind la nesfârşit pe alţii,  iar nu dând viaţă frumosului pe care El l-a sădit în tine; 

– cu multe inhibiţii,  ca nu cumva să deranjezi pe alţii,  iar nu comunicativă şi optimistă; 

        Când a ieşit acea vorbă spontană şi plină de duh din gura poporului simplu, „Gura lumii nu o astupă nici pământul”😔, a umplut de mângâiere sufletul celui necăjit şi întristat. Cum şi de ce anume trebuie să te comporţi ca lumea să te placă?  Mereu îţi spui că faci parte din lume,  uitând că de fapt şi de drept,  lumea face parte din tine iar nu invers. 

       În altă ordine de idei,  lumea are drepturi asupra ta în funcţie de informaţiile pe care le deţine despre tine. Dar,  surpriză!!! 😜Dacă nu le are,  sigur le poate inventa şi reinventa după bunul plac al ei. 

       Fii natural🙄 şi descoperă oamenilor din sufletul tău, doar atât cât e nevoie ca un suflet undeva,  cândva, citindu-te sau auzindu-te,  chiar văzându-te,  să se bucure şi să se îndrepte către Cel Care L-a creat.  

       Orice alterare a scopului tău nobil nu va face decât să te bage în gura lumii 😴, având posibilitatea  să exercite  asupra ta toate drepturile de rigoare ale acestei acţiuni.      

                                   O. C

Nu cred în destin

      Nu cred în destin. Nu am crezut niciodată şi nu voi crede indiferent de argumentele care mi s-ar aduce în favoarea acestuia. De când eram mic copil,  simţeam în inima mea că voi scrie şi că voi mânui cuvântul cu  acea delicateţe a unui pictor și siguranţă de invidiat  a unui chirurg.  Dar la baza acestui dar,  a fost alegerea mea. 

       Eu am ales şi Dumnezeu a binevoit. Iar când Dumnezeu a binevoit,  eu iarăşi am ales. Dumnezeu îmi rânduieşte în funcţie de alegerile mele oamenii pe care să îi cunosc sau nu,  situațiile din care să scap viu şi nevătămat sau nu, bucuriile pe care le pot împărtăşi sau nu,  de teama aşa zişilor rău voitori în cele ale sufletului. 

        Eu cred că,  în opera de artă a lui Dumnezeu,  suntem fiecare dintre noi nuanţe-n transformare.  Depindem unii de alţii,  pentru a crea la final,  acea extraordinară imagine de nedescris a picturii respective. 

        Dumnezeu vede tabloul dinainte,  dar eu ca simplă nuanţă,  decid dacă mă alătur sau nu, tabloului respectiv.  Decid permanent,  pentru că sunt într-o permanentă mișcare și frământare în căutarea mea ca identitate, şi a Lui,  ca pictor. Nuanţa îşi caută pictorul într-o continuă transformare şi zvâcnire… Ea nu ştie cine este şi care este locul ei în tablou.  Ea doar simte. 

         Iar Dumnezeu,  din toate transformările,  le rânduieşte pe cele mai frumoase,  profunde şi complicate în înţelesul lor,  pentru ca la final,  să obţină tabloul.  Dumnezeu mereu are o variantă pentru fiecare nuanţă,  în funcţie de transformarea ei şi a altora,  decizia ei să i se alăture şi a altor nuanţe. Acesta-i farmecul. Infinitul. Iar când vreo nuanţă alege să nu i se alăture şi rămâne în această hotărâre în toate transformarile sale,  atunci Dumnezeu respectă decizia ei.  Din iubire. Va face parte din tablou doar atât cât va putea înfrumuseţa celelalte nuanţe. Iar cand nu îşi va mai dori sensul de nuanţă,  va fi după alegerea sa.    Cine înţelege pe deplin farmecul acestei explicaţii logice,  nu îi trebuie în cuvântul vocabular cuvântul destin,  ci doar iubire. 

            Eu nu mă chinui să îi dovedesc cuiva că există Dumnezeu. Va simţi el dacă Îl are sau nu.  E plină lumea de oameni care fug de biserică,  dar mustesc de Dumnezeu şi habar nu au. Îşi reneagă spiritualitatea în văzul lor,  dar pretutindeni vorbesc de ea nu din obişnuinţă, ci din firescul lor. Am o veste foarte proastă pentru ei: până la urma urmei,  tot la biserică se vor duce. 

           Mie, nimeni  nu mi l-a băgat pe gât pe Dumnezeu. Nu accept manipularea,  nici măcar în forma ei cea mai pură. Asta se ştie şi se simte din felul meu de om. 

          Nici măcar bunica,  pe care o iubeam extraordinar de mult,  nu a îndrăznit vreodată ca să mă înveţe cele ale ei referitoare la Dumnezeu. 

           Ea doar mi L-a arătat şi eu L-am simţit. 

           Atunci a fost clipa în care m-am îndrăgostit veşnic şi iremediabil de fiinţa Lui. 

          A crede pe deplin în destin înseamnă,  în profunzimea înţelesului acestei ecuații,  a anula iubirea lui Dumnezeu faţă de om. 

          Vino să-mi spui că Dumnezeu nu mă iubeşte şi îţi voi spune eu vreo două ca să mă ţii minte toată viaţa. 

      Ochii Căprui nu e prostul nimănui. 

                               O. C

        

Îndemn la avort… 

          Cuvintele nu le avem întotdeauna la noi. Se pot pierde printre trăiri,  pot aluneca printre sentimentele noastre, sau,  şi mai rău de atât,  pot dispare în neantul cerului nescrise şi fără putința de a se fi putut naşte vreodată,  purtând doar o singură vină: acelea că inima le-a rostit dinainte de a le înţelege mintea şi a le da întreaga formă. 

           Vreţi sau nu să înţelegeţi,  mai toate inimile gânditoare,  îndurerate şi celebre,  fac mai mult sau mai puţin,  acest exerciţiu al avortului de cuvinte. 

          Rămâne în suflet doar amintirea regretului a ceea ce s-ar fi putut naşte din noi, şi ce sentimente sau trăiri grozave,  ar fi ieşit din urma citirii de către alţi oameni însetaţi de frumos, a acestor zâne măiestre sau frânturi de suflet,  pe care Dumnezeu le-a pus în celesta noastră fiinţă cea de toate zilele. 

          Lăsaţi cuvintele să vi se nască… 

          Păstraţi tăcerea doar acolo unde cuvântul nu poate lumina prin prezenţa lui… 

          Vorbiţi între voi şi pătrundeţi cu atenţie esenţa unui altuia,  lăsându-vă cuvintele drept răgaz şi recunoştinţă a personalităţii voastre pe tărâmul sufletesc al celuilalt..  

          Nu vă îmbâcsiți în telefoane… 

          Nu vă jigniţi ca la uşa cortului atunci când încă mai curge puţină dreptate şi demnitate în sângele vostru…

          Folosiţi cuvintele pentru a zidi liniştea celuilalt şi pentru a vă uşura durerea… 

          Nu le folosiţi pentru a scoate tot ce este mai urât din fiinţă voastră,  deoarece…cuvintele nasc alte cuvinte, iar măsura cu care aţi măsurat sufletul celuilalt vi se întoarce îndoit. Vorbim de o lege a firii… 

           În acest caz,  mai bine avortaţi-le.  Cerul vă va înţelege cu duioşie şi vă va ierta cu dragoste. 

                                  O. C. 


No name, just feelings

     Să te laşi în mâinile Lui Dumnezeu,  mai ales când ştii finalul lucrurilor,  dar nu ştii cum vor decurge… 

     Să cauţi să Îi simţi iubirea începând cu lumina caldă a lunii ce-ţi mângâie sufletul, până la veştile triste din vieţile oamenilor pe care îi iubeşti ca pe tine însuţi… 

     Să fii un chip de bunătate şi emisar al nădejdii către sufletul celui ce abia stă să și-l vândă întunericului… 

      Să iubeşti la fel de mult precum respiri, şi să îţi vezi visele dărâmându-se şi zidindu-se totodată unul pe celălalt… 
      E greu. Nu e imposibil, decât atunci când ai uitat de unde ai plecat,  cine eşti şi Cine este Cel Care ţi-a fost mereu alături,  fără ca măcar tu să i-o ceri… 
                                  O. C. 

Asemenea ei

Suflet înflorit în mugurii răzleţi de luminoasă ploaie… 

Pogoară-mi al tău har în inima-mi senină

Răsfrânge-mi norii-ntunecoși cu raza-ți de lumină pe cerul vieţii mele, 

Şi-mi dăruie-n amurg de soare-nsângerat 

O dâră de speranţă… 

Ce fel de fluturi ai avut în suflet astăzi,  de ai văzut doar pretutindeni stele? 

Ce vis neobosit şi straşnic,  te-a îndemnat cu patos să te întorci din nou la ele? 

Ai obosit cumva iubind,  iertând,  dorind a vieţii tainică podoabă…? 

Ai strâns cumva din dinţi,  muşcându-ți cu amar din sufletu-ți bicisnic, 

În miez de iarnă aspră a durerii? 

Mormânt de amintiri uitate-n vulcanice adâncuri de toridă vară, 

O toamnă a tristeţii ţi-a fost și-ți este-n continuare, singură singurătatea, a ta povară

Primăvară a învierii îți fie acum în aste clipe şubrede de har,  o odă a bucuriei, 

Că ai trecut,  vei trece, şi treci neobservat de ochii răi şi curioşi ai lumii,

Ce au privit mereu sticlos să-ți vadă și să-ți spună,  cu răutate-n glas… 

Cum ai greşit şi eşti ca ea; bicisnică, amară,  îndrăgostită de păcat… 

Că-ți curge-n vinele albastru,  asemeni ei, înfumurare neagră, dezmăţ destrăbălat cu puii lui alături

Greşita ei părere, cum că nimic din ce-i sub soare, nu e bun sau nou… 

C-ai fost şi eşti cândva născut întocmai ei,  din sângiuri amare.

                                      O. C.