Nu cred în destin

      Nu cred în destin. Nu am crezut niciodată şi nu voi crede indiferent de argumentele care mi s-ar aduce în favoarea acestuia. De când eram mic copil,  simţeam în inima mea că voi scrie şi că voi mânui cuvântul cu  acea delicateţe a unui pictor și siguranţă de invidiat  a unui chirurg.  Dar la baza acestui dar,  a fost alegerea mea. 

       Eu am ales şi Dumnezeu a binevoit. Iar când Dumnezeu a binevoit,  eu iarăşi am ales. Dumnezeu îmi rânduieşte în funcţie de alegerile mele oamenii pe care să îi cunosc sau nu,  situațiile din care să scap viu şi nevătămat sau nu, bucuriile pe care le pot împărtăşi sau nu,  de teama aşa zişilor rău voitori în cele ale sufletului. 

        Eu cred că,  în opera de artă a lui Dumnezeu,  suntem fiecare dintre noi nuanţe-n transformare.  Depindem unii de alţii,  pentru a crea la final,  acea extraordinară imagine de nedescris a picturii respective. 

        Dumnezeu vede tabloul dinainte,  dar eu ca simplă nuanţă,  decid dacă mă alătur sau nu, tabloului respectiv.  Decid permanent,  pentru că sunt într-o permanentă mișcare și frământare în căutarea mea ca identitate, şi a Lui,  ca pictor. Nuanţa îşi caută pictorul într-o continuă transformare şi zvâcnire… Ea nu ştie cine este şi care este locul ei în tablou.  Ea doar simte. 

         Iar Dumnezeu,  din toate transformările,  le rânduieşte pe cele mai frumoase,  profunde şi complicate în înţelesul lor,  pentru ca la final,  să obţină tabloul.  Dumnezeu mereu are o variantă pentru fiecare nuanţă,  în funcţie de transformarea ei şi a altora,  decizia ei să i se alăture şi a altor nuanţe. Acesta-i farmecul. Infinitul. Iar când vreo nuanţă alege să nu i se alăture şi rămâne în această hotărâre în toate transformarile sale,  atunci Dumnezeu respectă decizia ei.  Din iubire. Va face parte din tablou doar atât cât va putea înfrumuseţa celelalte nuanţe. Iar cand nu îşi va mai dori sensul de nuanţă,  va fi după alegerea sa.    Cine înţelege pe deplin farmecul acestei explicaţii logice,  nu îi trebuie în cuvântul vocabular cuvântul destin,  ci doar iubire. 

            Eu nu mă chinui să îi dovedesc cuiva că există Dumnezeu. Va simţi el dacă Îl are sau nu.  E plină lumea de oameni care fug de biserică,  dar mustesc de Dumnezeu şi habar nu au. Îşi reneagă spiritualitatea în văzul lor,  dar pretutindeni vorbesc de ea nu din obişnuinţă, ci din firescul lor. Am o veste foarte proastă pentru ei: până la urma urmei,  tot la biserică se vor duce. 

           Mie, nimeni  nu mi l-a băgat pe gât pe Dumnezeu. Nu accept manipularea,  nici măcar în forma ei cea mai pură. Asta se ştie şi se simte din felul meu de om. 

          Nici măcar bunica,  pe care o iubeam extraordinar de mult,  nu a îndrăznit vreodată ca să mă înveţe cele ale ei referitoare la Dumnezeu. 

           Ea doar mi L-a arătat şi eu L-am simţit. 

           Atunci a fost clipa în care m-am îndrăgostit veşnic şi iremediabil de fiinţa Lui. 

          A crede pe deplin în destin înseamnă,  în profunzimea înţelesului acestei ecuații,  a anula iubirea lui Dumnezeu faţă de om. 

          Vino să-mi spui că Dumnezeu nu mă iubeşte şi îţi voi spune eu vreo două ca să mă ţii minte toată viaţa. 

      Ochii Căprui nu e prostul nimănui. 

                               O. C

        

Îndemn la avort… 

          Cuvintele nu le avem întotdeauna la noi. Se pot pierde printre trăiri,  pot aluneca printre sentimentele noastre, sau,  şi mai rău de atât,  pot dispare în neantul cerului nescrise şi fără putința de a se fi putut naşte vreodată,  purtând doar o singură vină: acelea că inima le-a rostit dinainte de a le înţelege mintea şi a le da întreaga formă. 

           Vreţi sau nu să înţelegeţi,  mai toate inimile gânditoare,  îndurerate şi celebre,  fac mai mult sau mai puţin,  acest exerciţiu al avortului de cuvinte. 

          Rămâne în suflet doar amintirea regretului a ceea ce s-ar fi putut naşte din noi, şi ce sentimente sau trăiri grozave,  ar fi ieşit din urma citirii de către alţi oameni însetaţi de frumos, a acestor zâne măiestre sau frânturi de suflet,  pe care Dumnezeu le-a pus în celesta noastră fiinţă cea de toate zilele. 

          Lăsaţi cuvintele să vi se nască… 

          Păstraţi tăcerea doar acolo unde cuvântul nu poate lumina prin prezenţa lui… 

          Vorbiţi între voi şi pătrundeţi cu atenţie esenţa unui altuia,  lăsându-vă cuvintele drept răgaz şi recunoştinţă a personalităţii voastre pe tărâmul sufletesc al celuilalt..  

          Nu vă îmbâcsiți în telefoane… 

          Nu vă jigniţi ca la uşa cortului atunci când încă mai curge puţină dreptate şi demnitate în sângele vostru…

          Folosiţi cuvintele pentru a zidi liniştea celuilalt şi pentru a vă uşura durerea… 

          Nu le folosiţi pentru a scoate tot ce este mai urât din fiinţă voastră,  deoarece…cuvintele nasc alte cuvinte, iar măsura cu care aţi măsurat sufletul celuilalt vi se întoarce îndoit. Vorbim de o lege a firii… 

           În acest caz,  mai bine avortaţi-le.  Cerul vă va înţelege cu duioşie şi vă va ierta cu dragoste. 

                                  O. C. 


No name, just feelings

     Să te laşi în mâinile Lui Dumnezeu,  mai ales când ştii finalul lucrurilor,  dar nu ştii cum vor decurge… 

     Să cauţi să Îi simţi iubirea începând cu lumina caldă a lunii ce-ţi mângâie sufletul, până la veştile triste din vieţile oamenilor pe care îi iubeşti ca pe tine însuţi… 

     Să fii un chip de bunătate şi emisar al nădejdii către sufletul celui ce abia stă să și-l vândă întunericului… 

      Să iubeşti la fel de mult precum respiri, şi să îţi vezi visele dărâmându-se şi zidindu-se totodată unul pe celălalt… 
      E greu. Nu e imposibil, decât atunci când ai uitat de unde ai plecat,  cine eşti şi Cine este Cel Care ţi-a fost mereu alături,  fără ca măcar tu să i-o ceri… 
                                  O. C. 

Asemenea ei

Suflet înflorit în mugurii răzleţi de luminoasă ploaie… 

Pogoară-mi al tău har în inima-mi senină

Răsfrânge-mi norii-ntunecoși cu raza-ți de lumină pe cerul vieţii mele, 

Şi-mi dăruie-n amurg de soare-nsângerat 

O dâră de speranţă… 

Ce fel de fluturi ai avut în suflet astăzi,  de ai văzut doar pretutindeni stele? 

Ce vis neobosit şi straşnic,  te-a îndemnat cu patos să te întorci din nou la ele? 

Ai obosit cumva iubind,  iertând,  dorind a vieţii tainică podoabă…? 

Ai strâns cumva din dinţi,  muşcându-ți cu amar din sufletu-ți bicisnic, 

În miez de iarnă aspră a durerii? 

Mormânt de amintiri uitate-n vulcanice adâncuri de toridă vară, 

O toamnă a tristeţii ţi-a fost și-ți este-n continuare, singură singurătatea, a ta povară

Primăvară a învierii îți fie acum în aste clipe şubrede de har,  o odă a bucuriei, 

Că ai trecut,  vei trece, şi treci neobservat de ochii răi şi curioşi ai lumii,

Ce au privit mereu sticlos să-ți vadă și să-ți spună,  cu răutate-n glas… 

Cum ai greşit şi eşti ca ea; bicisnică, amară,  îndrăgostită de păcat… 

Că-ți curge-n vinele albastru,  asemeni ei, înfumurare neagră, dezmăţ destrăbălat cu puii lui alături

Greşita ei părere, cum că nimic din ce-i sub soare, nu e bun sau nou… 

C-ai fost şi eşti cândva născut întocmai ei,  din sângiuri amare.

                                      O. C. 

Nechibzuit

     Unii au înţeles ortodoxia ca pe o obligaţie care i-a constrâns la atâtea reguli,  încât au căutat cu dinadinsul să se descotorosească de ea, în chip uimitor de repede şi  de practic. 

    Având doar reguli şi pierzându-se duhul prin atâtea îndemnuri la simţirea harului iar nu la rânduiala lui, ortodoxia prost înţeleasă de ei, avea să fie la fel de bine, prost aplicatã. 

     Noi ştim foarte bine cu toţii, că o regulă prost aplicată naşte numaidecât o excepţie bine întărită. Şi atunci…? S-au reorientat în spaţiul hristic, într-un mod mai libertin, punându-i lui Dumnezeu o mască mai convenabilă şi mai frumoasă la vedere. Care să nu îi sperie brusc. Au numit-o legea dragostei. Legea care îţi dă voie să faci absolut orice, numai să spui că iubeşti şi că nu judeci. Măcar în public, ca să beneficiezi şi tu de discount-ul legii în faţa altora. 

       

          Alţii, au făcut din moralitate,  o haină îmbrăcată la nevoie, în funcţie de situaţie,  anturaj,  profit şi interes. O îmbraci doar atât cât să dea bine. Nu e nevoie să spui că e a ta. Poţi spune că ai împrumutat-o de nevoie. Lumea te va înţelege şi chiar îţi va aprecia gestul fin şi plin de caracter,  de a te da în rând cu ea. Doar de pe urma ei,  trăim cu toţii. Şi tu, şi eu, şi alţii. 

           

         Credinţa şi religia libertinajului,  nu nasc imoralul sau anormalul. Că după duhul lumii de astăzi, toate sunt relative. În funcţie de percepţia omului. Dacă i-ai schimbat percepţia,  i-ai schimbat relativitatea normalului. Ce a fost acum 25 de ani anormal,  acum este peste limită de normal. 

          Credinţa şi religia libertinajului nasc în totalitate haos. La prima vedere, pare spiritual,  dar în realitate, e unul social. Ia să vezi ce frumos se înţeleg oamenii unii cu alţii,  de dragul banului,  interesului şi instinctelor primare. Acele sentimente de onestitate, demnitate,  frumusețe, bucurie, dragoste şi câte şi mai câte, de s-au ostenit atâţia oameni luminaţi să le scrie şi  şi-au bătut capul să le încrusteze adânc în pielea umanităţii,  dintr-o dată, nu mai sunt chiar aşa normale şi necesare. Şi probabil, în cel mai bun caz,  au rămas valabile numai pentru proştii şi credulii asemenea mie. Oamenii cu adevărat culţi, ajungând la o altă măsură a cunoaşterii. Una personalizată după bunul plac al fiecăruia. Aşa ajung bieţii oameni, de nu mai au încredere unul în celălalt. 

         
            Ce va face lumea aceasta,  care a învăţat să se spele pe mâini de profunzimi şi să se poarte cu mănuşi când vine vorba de sufletul tău?  

            Nu îndemn la nimic pe nimeni şi nici nu fac din ţânţar armăsar doar pentru că mi s-a năzărit mie din senin,  ca scriitor,  să fac pe sfântul în public. 

           Însă, îmi permit să scriu aici ce am în suflet,  ce mă doare şi  ce mă dezgustă,  când vine vorba de percepţia umană. 

          Aruncând cu pietre în alţii,  mă rãnesc întâia oară pe mine. Ajungând la concluzia că moralitatea nu e ceva a cărei esenţă poate fi perceputã, atât acum cât şi în permanenţă,  după bunul plac al fiecăruia, or,  din contră,  este ceva nativ şi neschimbabil în fiinţa adâncă a omului, mă întreb a nu ştiu câta oară: ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

          

                                O. C

Când te ia valul… 

    Nu mi-aş fi lăsat pentru absolut nimic în lume, să îmi bată inima aiurea, nu neapărat pentru cineva, cât mai mult pentru anumite momente… Dar sunt clipe când sufletul nu are cum decide ce anume poate sau nu simţi… 

    E ca un val în care te scalzi tot, din cap până în picioare, şi nu rămâi decât doar cu câţiva stropi imenşi, dornici să îţi intre în piele… 

    Acesta e felul meu de a simţi anumite lucruri din anumite situaţii. Nu ştiu dacă îmi pot controla durerea, teama, bucuria, recunoştinţa, lacrimile, emoţiile de tot felul. 

    Privesc la Cer şi mă gândesc că nu degeaba mi se întâmplă tot felul de situaţii prin care sunt nevoit să trec. Are Dumnezeu o logică a evenimentelor. Vrea ceva de la mine. Ceva prin care să pot mângâia şi întări pe alţii…

     Ca orice suflet cuminte,  mă supun de bunăvoie… Nu e nevoie să intru în miezul focului ca să pot realiza că mă voi arde… 

     Iar când toate vor fi trecut,  voi avea în adâncul inimii mele, alte şi mereu alte întrebări pentru Doamne Doamne. 

     Peste „De ce? ” şi ” Tocmai mie?! „, am reuşit să trec. Dar la ” Chiar aşa?! ” și ” Voi putea eu oare să trec şi peste…? ” încă nu am găsit răspunsurile potrivite. 
                                        O. C

Secvenţe de empatic

    Mă uitam pătrunzător la lentilele ochelarilor pe care îi purta,  încercând să îmi conturez în minte expresia fermă a ochilor ei,  o expresie tristă în acele momente… 

   Pe măsură ce imi clădea în suflet acel înfricoşător turn al durerii, eu mă adânceam tot mai mult,  parcă voit şi cu nesaţ,  în toate întâmplările dureroase de care îmi povestea. 

   Le revedeam,  le retrăiam prin prisma sufletului ei şi o simţeam cât de mult s-a chinuit să fie ceea ce este ea astăzi înaintea oamenilor. Cât de mult se luptase şi câte sacrificii făcuse pentru a putea împărţi sincer,  cu inocenţa ei caracteristică,  toate nuanţele acele de zâmbet, de care numai ea ar fi fost în stare. 

   Îşi dorea viaţa din toată adâncimea fiinţei ei şi nu concepea să nu se bucure în totalitate de viaţă. 

    Dumnezeu o iubea,  cu toată nebuneala ei de care în anumite momente,  oricine se putea înfricoşa. Dar,  probabil dacă nu ar fi avut această atitudine,  nu  o mai aveam astăzi în faţa ochilor,  să îmi povestească despre suferinţa ascunsă a ei. 

    Un om pe cât de pasional, pe atât de profund; pe cât de nebunatic , pe atât de responsabil de alegerile inimii sale zvăpăiate şi de soarta celor pe care ea îi iubea. 

   Nu ar fi lăsat pe absolut nimeni la greu,  deşi atunci când a avut nevoie de o mână întinsă,  nu a găsit-o nicăieri,  în afarã de icoană. 

    Mă minunam de tăria şi forţa pe care o avea în momentele în care îşi spunea durerea. O admiram şi,  simultan,  mă rugam să nu o pierd… 

     Am pierdut destui oameni dragi… 

     E greu să fii empatic.  Simţi deseori ce nu vrei şi îți împrăștii starea ta asupra altora involuntar. 
                                   O. C