Oare ai cui? 

   A aduna gânduri bune pentru cel care se află pe marginea prăpastiei, implică nu o singură dată, înafara dragostei şi a sentimentului de compătimire pentru suferinţa lui, şi atenţie mărită asupra inimii tale. 

    Nu ajunge numai dragostea, ci şi acel meşteşug de a găsi, inventa şi reinventa motive pentru a-l pune pe celălalt în funcţiune, a-i da o speranţă, a-i crea un rost şi nu în ultimul rând, a-i arăta o cale spre cea mai bună variantă a lui şi spre Acela Care, are cheia acestui mister. 

     Mulţi ne implicăm în a da o mână de ajutor acolo unde se simte vreun suflet scăldându-se în apele reci ale întunericului şi mirosind a durere încinsă. 

     Dar nu toţi reuşim să ducem la bun sfârşit aceastã misiune. Unii,  cu inima miloasă, ne consumăm mult prea mult pentru durerea aproapelui, uneori împărţind durerea chiar în egală măsură, aş putea spune. Fapt după care, devenim foarte vulnerabili şi nestatornici în cele vieţii. 

     Sunt şi oameni care nu pot fi ajutaţi, indiferent cât de mare sau mică este durerea lor. Au ajuns în stadiul în care nu le mai pasă de durere, nu pentru că s-au săturat de ea şi caută să vadă viaţa cu alţi ochi, adică să treacă peste, ci pentru că au uitat cum este să trăieşti şi s-au obişnuit atât de mult cu durerea, încât ea face parte din fiinţa lor. Face parte în aşa măsură încât, au capitulat de mult timp în faţa ei. 

      Iar tu, te trezeşti că vrei să îi ajuţi şi să le oferi soluţii, motive, rosturi, într-un cuvânt; speranţă. Oare ai cui oferi? 

     Şi chiar dacă nu ai cui oferi, tu eşti un motor al speranţei şi aşa trebuie să rămâi, indiferent de situaţie. 

                                        O. C

Dans

    Am clipe în care mă uit adânc în ochii oamenilor îndureraţi,  aş putea spune chiar cu neruşinare.  O privire deloc binevenită în acele momente. 

   De-ar ştii sărmanii, câte simt eu când le privesc adâncurile ochilor şi mocnirile grele ale focului din ei… 

    Cum îi privesc cu luare aminte şi cum cuget adânc la ce vrea Dumnezeu în momentul acela de la ei… 

    Oameni care se învârt în jurul păcatului din ei ca soarele împrejurul pământului… 

    Îşi iubesc păcatul cu străşnicie,  luând durerea ca pe o resemnare a sorţii faţă de ei,  umblând agale şi obosiţi pe drumul vieţii,  temându-se ca nu cumva să se termine prea devreme… 

   Mult prea devreme… 

  Nu ştiu sărmanii că iadul din ei pe care îl hrănesc cu atâta plăcere se hrăneşte şi el,  la rându-i cu durerea lor… 

    Unii suferă de durere că trebuie să părăsească păcatul…pentru că puritatea sufletului nu se hrăneşte cu mizerie, deci…

    Nu prea au de ales.. 

    Alţii,  suferă durerea pocăinţei, născută din amintirea şi reamintirea la nesfârşit a clipei în care au săvârşit păcatul. 

    Păcatul care,  în cele din urmă, le-a devenit duşman înverşunat,  învederat şi neobosit… Obosindu-i pe ei,  zi şi noapte cu aceeaşi chinuitoare plăcere. 

    Nu îşi dau seama, deşi, toţi simt acelaşi lucru… Dansul pasional al plăcerii cu păcatul,  înfruptându-se din sufletele lor nu aievea, ci mult prea constant,  trăgând liniştit după el,  acea stare de moment în care nu mai există nimic important înafara ta…și a plăcerii tale. 

    Cei care aleg virtutea,  au de suferit. Întâi îi judecă inima,  pentru că ea a iubit cel dintâi păcatul. Apoi mintea, pentru că e mult prea leneşă şi extraordinar de comodă să se mai dezobișnuiască de a gândi altfel. 

    Iar nu în cele din urmă : oamenii din jurul lor.  Pentru că văd schimbarea din omul care,  cu puţin mai înainte,  îi îndemna mult prea înflăcărat la păcat,  iar astăzi îi îndeamnă la sfinţenie.  Tacit.  Prin faptele lui.  

   Cu toată lupta aceasta, Dumnezeu întinde neobosit şi mereu cu sufletul cald,  câte o mână fiecăruia;  şi acelui ce iubeşte păcatul ( ca să îşi dea seama de adevărata plăcere şi bucurie a harului), şi acelui ce iubeşte virtutea,  tocmai ca să poată vedea că fără Dumnezeu nu există sens, putinţă, lumină şi viaţă pe această lume searbădă, plină în egală măsură,  de tristeţe şi bucurie. 

    Cred că mulţi din acei care îmi vor citi articolul,  vor lua vorbele mele drept „prostii şi naivităţi” ale credinţei.  Dar eu ştiu că, dacă ar sta o clipă să fie sinceri  în totalitate cu ei,  nu ar pregeta să îmi dea dreptate. 

    Eu nu am nevoie de dreptatea nimănui. Scriu doar ce văd şi o fac aşa cum simt. 

     

                                  
    O. C

Scrisoare sau emoţii pe hârtie (5)

      

     

     Astăzi te voi ruga să îmi pui sufletul în geantă, alături de bagajele tale. Să nu uiţi să îl hrănești la timp cu rugăciuni calde, să îl înviorezi cu amintiri plăcute despre noi doi, tatăl şi fiul. 

    Să mi-l porţi cu grijă pe braţele neobosite ale dragostei tale de om înţelegător,  şi să mi-l fereşti de toată vederea cea răpitoare de linişte.  Iar când vei voi să îţi aduci aminte de mine, să mi-l priveşti în ochii lui căprui şi mari… Să îi vezi dragostea noastră cea din veac născută-n adevăr cu inimă curată. 

    Nu am multe cuvinte să îţi spun, pentru că mi le înghit în gât, dar am multe îmbrăţişări să îţi dau când ne vom revedea. Cuvintele mi le-au răpit amintirile.  Frumuseţea cuvintelor mele păleşte îmbujorată şi neputincioasă în faţa amintirilor. Ştiu…nu-mi spune!  Vorbesc prea puţin cu tine şi scriu prea mult.  

     Aşa am fost noi doi dintotdeauna.  Îţi scriu aici,  pentru că aici nimic nu se va pierde. Cuvintele şi amintirile noastre vor rămâne în sufletele celor ce ne-au citit. Din cauza aceasta,  nimic nu se va pierde. 

     Te voi asculta şi îţi voi duce dorinţa la capăt. Tu m-ai inspirat să scriu, tu mi-ai pus căldura ta în sufletul meu obosit de durere, tu m-ai rugat să scriu o carte care să apropie omul din ziua de astăzi de Doamne Doamne. 

     Va fi şi acest moment.  

      Te rog să ai grijă de sufletul meu,  acolo în bagaje. Nu ştiu câţi ani vor trece până ne vom revedea… Probabil câteva decenii, fiu al învierii. Dar de revăzut, va fi cu siguranţă. Dumnezeu nu trece peste iubirea noastră. Ne-a legat aici pe pământ,  ne va lega şi acolo.  Împreună aici pentru puţin,  împreună acolo pentru veşnicie. 

       Nu există preţ care să mi se ofere pentru amintirea ta. Ştii bine acest lucru… 

     Aştept clipa revederii, indiferent cât va dura…părinte drag. 

                                                       Ochii Caprui 

Când Bătrânul părăsește copilul(3)

  
      Între pauzele dintre furtunile de nisip ale vieții, Copilul respira liber a speranță. Nu își găsea niciodată explicația potrivită în ceea ce privește multa iubire pe care o simțea din adâncuri, iubirea lui Dumnezeu către el. 

    Își ștergea ochii de suspinele lichefiate🤔, când de tristețea pentru faptul că nu reușea să fie constant în dragostea lui către Cel Preaînalt, când de agresivitatea întrebărilor îndoielnice care îi mușca sufletul ca niște carii neobosite, când de acel balsam de recunoștință pentru tot ce i se întâmpla, pe care îl vedea în ultima vreme ca o poartă a cunoașterii milei Dumnezeiești.

    În măruntaiele sufletului său, deseori se puteau observa demoni negri sau albi, fugind de mâncau pământul😂, de mânia rugilor atâtor îngeri iscusiți ce-i veneau în ajutor sufletului, în cele mai negre momente.

    Erau și momente în care priveau neputincioși cum baierele sufletului se desprind de la locul lor, de atâta plăcere și răutate demonic-omenească, stând gata gata să se rupă. Zile negre,😓 cu suflet uscat de plăceri și deznădejde.

     Iadul și raiul deopotrivă în sufletul omului😑. În ochii lui; în vocea sa; în trupul lui; în gesturile lui și, nu în ultimul rând: în faptele lui.

     Raiul acela cu ochii suspinând, scrutînd pământul, dar nădăjduind😋 în mila și curățenia Cerului. Cu mâinile împreunate, încleștate-n rugă aprinsă. Cuvinte de foc🤔 născute-n moalele inimii.

     Iadul acela cu gura până la urechi😪, cu sufletul uscându-se-n temnița uitării; cu ochii privind inert, în neștire, bogățiile lumii care trebuiesc agonisite; cu mâna mângâind leneș a desfrânare-n flagrant 🤤haina nouă și scumpă, luată de curând; cu sufletul împrăștiind vorbe urâte și mușcând cu plăcere😈 din carnea sufletelor pe care le-a asuprit. Cuget pămîntesc desființând pe zi ce trece, sfințenia inimii, curățenia gândurilor și frumusețea faptelor.

    Și toate acestea, luptau pentru supremație în inima omului în fiecare zi. De la iad la rai e drumul atât de lung 😯pe cât e de scurt cel de la rai la iad.😏

    Copilul știa😉, dar își ațintea privirea-n albastrul Cerului, răstignindu-și nădejdea pe crucea Cuvântului care L-a născut, în cuiele groase și tocite ale iubirii.😍😍😗
                                Ochii Caprui

Foc

Se întâmplă ca de cele mai multe ori, când văd lucruri nedrepte, să tac și să îmi văd de treaba mea👍, deși, dacă ar fi să mărturisesc sincer in fața oricui m-ar întreba asemenea amănunte, aș putea spune cu mâna pe inimă😌 că nu mi-a picat niciodată bine văzând felul în care este un om nedreptățit și că, în acele momente, m-am abținut cu foarte mare efort să nu zic ceva 💣omului care are fărădelegea în sânge.

    E o slăbiciune a mea👀, să spun lucrurilor pe nume, indiferent despre ce domeniu sau instituție ar fi vorba. Nedreptatea rămâne nedreptate🤜. 

    E cert faptul că, fiecare dintre noi, avem nevoie în viața noastră, ca element primordial de vitalitate a bunei funcționări, în condiții optime, de pace☝️ mai mult decât de dreptate. 

    Dar, nici dreptatea nu ar trebui să lipsească prea des, și nici să îi fie băgat pumnul în gură😠 în acele momente în care sângele îi clocotește în vine, de indiferența noastră. 

    Nu sunt și nu pot fi un om indiferent suferinței cuiva. Așa e aluatul din care am fost plămădit😄. De foarte multe ori, îmi devine povară această atitudine, povară care mă chinuie sufletește, mă disperă și mă îndeamnă cu timp și fără timp, să aduc alinare acolo😊 unde Cerul se înnegrește de mulțimea suspinelor pe care le scoate un suflet asuprit.

    Astăzi am simțit din plin acest foc și nu am putut să fac nimic😐, decât să rostesc o rugăciune și să sper că Dumnezeu va lumina mintea acelui om care comite inconștient atrocități greu de imaginat.

     M-am simțit neputincios…😒

     Dar Dumnezeu vede…😶

     Îndreaptă pe fiecare cum știe El….😇
                               Ochii Caprui

Subiect tabu?

Iertarea este, înainte de toate, un exerciţiu al cunoaşterii de sine 🙄. Apoi,  o asemănare cu Dumnezeu 😇, și nu în cele din urmă,  bagheta magică pe care o foloseşti 🤓să descoperi sufletul omului de lângă tine. 
   Dacă tu spui că ierţi din suflet,  dar nu ai devenit un om mai bun pe măsură ce ai iertat atât acelora ce ţi-au greşit, cât şi ţie,  înseamnă că nu ierţi 😑,  ci doar vrei să ierţi. 
   Pe măsură ce ierţi, tu devii un altfel de om. Te cunoşti mai bine; simţi mai mult nevoia de a aduce pace decât  dreptate înlăuntrul şi în afara ta 🤗;  ai gândul mult mai mult la cele ce se întâmplă în sufletul tău,  la relaţia ta cu Dumnezeu, decât în afara ta. 
  Iar aceste lucruri descrise mai în rândurile de mai sus, te vor face să fii foarte atent la cele ce îţi doreşti, la felul cum reacţionezi, atât tu cât şi cei din jurul tău, dar mai ales,  la ce părere are Dumnezeu despre tine. ☝
   Iertarea nu e o filozofie de viaţă 🤔 sau un subiect tabu. E un element vital al existenţei şi al cunoaşterii. 
   Nu îndrăzni niciodată să afirmi 😬 şi să propulsezi în spaţiul universului tău cuvinte despre iubire,  dacă nu ai cunoscut încă iertarea. Din ambele părţi ale vieţii. 
                                    Ochii Caprui