Mie

Ți-am lăsat sufletul meu să îți stea în palmă. Să îi simți din plin durerile care l-au construit, bucuriile care l-au motivat, speranțele care mereu i-au arătat calea. 

    Să îl simți cum îți bate în palmă, să îi iei pulsul și să îi ștergi lacrima. 

    Să vezi câți au trecut prin el ca printr-o gară circulată și aglomerată de pași nehotărâți. 

    Să vezi ce gunoaie au lăsat și câți ani a durat ca el, să și le strângă și să își pună ordine. 

     Să vezi câți l-au judecat aspru și câți, care îi erau prieteni, au fugit cât i-au ținut picioarele în acele momente grele pentru el. 

    Să simți prin ce a trecut el și cum a fost nevoit să își construiască, din lucruri mărunte, bucurii, ca să trăiască și să fie așa cum îl vezi tu astăzi. 

    Îmi vei spune că ai trecut și tu prin astfel de lucruri. 

    Că viața te-a încercat la fel și că astăzi,în ciuda tuturor necazurilor pe care le-ai avut, reușești să zâmbești și să împarți speranțe și bună voie tuturor celor care te întâlnesc în calea vieții lor. 

     M-aș bucura să fie așa cum spui. Dar dacă ar fi fost așa, nu ar fi trebuit să îți dau sufletul meu în palma ta, ca să îl simți. 

    Ar fi trebuit să fie invers. Tu să mi-l fi dat pe al tău, ca să te pot înțelege, simți, mângâia, ajuta. 

     Ochii Caprui 

Fapte

 Vine o vreme în viață, când cuvintele nu își mai au rostul. Se pierd pe undeva prin seva faptelor făcute până atunci. O simte toată lumea din jurul tău, o simți și tu, și atunci, dincolo de cuvinte, rămân faptele. 

    Ele vor vorbi mai departe în univers, despre tine, despre ce ai putut gândi sau simți atunci când le-ai făcut, ce anume bun sau rău a rezultat din ele, câți s-au bucurat că te au în preajma lor, sau câți au plâns pentru că au avut neșansa să te cunoască. 

     Tot faptele vor arăta concret, detaliat, ca sub lupa microscopului, cine ești, ce contribuție ai avut la realizarea altora, sau cât i-ai împiedicat pe alții să iubească. 

     Nu va trebui nimeni să scormonească după tine. Vor veni faptele și te vor pîrî  conștiincioase. Nu va fi nevoie nici de dreapta si înfricoșătoarea judecată, nici de reincarnare, nici de Iahve, nici de Buddha, nici de Mahomed, ca lumea care îți va ști faptele, să îți cunoască cu adevărat și în profunzime, caracterul si gândirea pe care le-ai avut,  atunci când le-ai săvârșit. 
      Iar când va veni acea vreme, când cuvintele nu își vor mai avea rostul, va fi prea târziu ca să te mai întorci din drum. 

      Ce ai făcut, e bun făcut.

                                     Ochii Caprui 

Personal

  Personal, pot spune ca pentru mine ziua învierii a însemnat dintotdeauna nu numai un prilej de bucurie, ci și de reflecție. Trecând dincolo de ideea de sărbătoare pe care o simți destul de puternic, atât prin intermediul  religiei, cât și cel al tradiției poporului în care te naști, crești, te dezvolți și ești educat, am simțit harul acestei zile, deseori într-un chip minunat. 

    Pentru că pe lângă atâtea fețe luminate de lumina din suflet, iar nu de cea din afară, am mai zărit ici-colo, câte o minune menită să deslușească existența și participarea neîndoielnică și imbatabilă a lui Dumnezeu în viața omului.  

    Este minunat și peste măsură de copleșitor să vezi cum din piepturile obosite de post ale unor oameni, poate răsuna cu atâta putere interioară acel „Hristos a înviat!”. Ce îi face oare pe acești oameni să se transfigureze atât de tare în noaptea Învierii? Devin atât de transfigurați, încât deseori în acele momente, mi se pare că sufletele le ies la iveala fizic din învelișurile materiale ale trupurilor. 

      Că atunci când zâmbesc și cântă acel imn de biruință asupra morții păcatului din ei, nu zâmbesc ei, ci Hristosul  acela pe care ei il propovăduiesc prin faptă și prin cuvânt. 

      Tocmai de aceea, îndrăznesc să spun, și asta fără să fac aluzie la nimeni și nimic, că un om care nu are parte de astfel de Înviere, este un om trist sau un om îndeajuns de departe de bucuria cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Învierii. 

      Învierea te schimbă, te copleșește cu emoția ei puternică, o emoție la puterea n. Să râzi? Să zâmbești? Să nu mai fii trist? Să ierți? Să iubești? Să fii tare? Să fii biruitor asupra răului din tine? Toate deopotrivă, dar mai presus de toate: să înviezi. 

     Așa că: „Hristos a înviat!” tuturor celor care vor să aibă parte de El și de bucuria din noaptea Învierii.

Vârstele dragostei 

​                                              2
        Nu avusese o viață tocmai la fel cum își propusese ea din copilărie că va fi. Trecuse prin foarte multe greutăți și reușise să dea de gustul nu numai al amarului din necazurile pe care le îndurare cu mult eroism, ci și de gustul acelei bucurii negrăite pe care o simți în momentul în care constați că și tu ai realizat ceva în viață și că nu ai făcut umbră degeaba pământului.

        Deși pare greu de crezut la prima vedere, ea nu era omul care să creadă cu tărie în Cel de Sus. Nu pentru că nu i-ar fi cunoscut dragostea și protecția de-a lungul timpului, ci pur și simplu pentru faptul că le interpretare mult prea direct și mult prea eronat. În percepția ei,  Dumnezeu nu avea de ce să îngăduie răul și toate nenorocirile provocate de el pe pământ, din simplul motiv că ea îl considera pe Dumnezeu atotputernic. Iar atotputernic, însemna pentru ea, acel Ceva mai presus de uman, care nu poate și nu îngăduie sub absolut nici o formă să se întâmple ceva rău.

       Singură, fără nici o educație temeinic religioasă, ea cerceta adâncurile judecății Celui Preaînalt. Socotea că avea tot dreptul să facă acest lucru, deoarece în mintea ei, totul era argumentat, clarificat și ordonat. Nu avea obiceiul de a înghiți pe gratis tot felul de așa zise adevăruri create de alții. Înainte de toate,  cerceta, studia în profunzime, argumenta pro și contra subiectului, și abia după aceea, dacă argumentele pro erau mai multe decât celelalte, înclina să creadă.

      Avusese mult de suferit în viață de pe urma acestei atitudini. De la prietenii din copilărie, colegii de generală sau facultate, până la diferite rude, care hotărâseră de comun acord, să o ocolească. Prea despica firul în patru, prea deconspira faptele imorale ale lor și nu în ultimul rând, prea le servea la rece orice adevăr greu digerabil. 

       Ea știa aceste lucruri, dar nu voia să se schimbe. Trebuia să rămână astfel. Însă puțini știau că dacă reușeai să treci de felul acesta al ei direct de a fi,  găseai un om în totalitate cald,  în stare să își dea și cămașa de pe el la nevoie pentru tine. Foarte puțini erau acești oameni. 

      Printre ei se număra și unica minune a vieții dânsei: o mândrețe de fată. O minune pentru care se luptase mult,  chiar mult prea mult, ca să o aibă. Deși în tinerețe făcuse acel groaznic compromis pe care l-ar face orice mamă când vine vorba de împrejurări nefaste și de siguranța copilului ei,  adică o lăsase să crească la o școală de copii, astăzi,  regretând amarnic fapta făcută, căuta cu dinadinsul să câștige înapoi inima copilului.

      Lucru foarte greu și anevoios, care pe lângă alte multe lacrimi de suferință și de regret vărsate în fața copilului, care poate doar s-ar milostivi un pic de suferința ei și ar binevoi să o ierte, mai aducea în plus și complexul acela revoltător de personalitate, cum că nu ești bun de nimic și meriți să ai parte de ce este mai rău de pe suprafața pământului.

       Un întreg tribunal,  cu jurați nemiloși ca ochii copilului,  conștiința care te acuză permanent și acel sentiment de ”greu pe suflet” care pe zi ce trece, devine tot mai apăsător.

       E drept că în ochii tăi și ai altora, ești o criminală care și-a lăsat copilul aiurea, dar oare chiar să nu aibă nimeni niciodată un cuvânt cald ca pâinea și luminos ca soarele și pentru tine?      Oare chiar nu meriți și tu a doua șansă ca oricare dintre viețuitori acestei lumi?  Cât de gravă trebuie să fie fapta ta în ochii altora ca să se ajungă tocmai la aceste sentimente profunde de vinovăție cruntă? Și Dumnezeu de ce tace tocmai când mie îmi este mai greu ? Nu mă aude? Oare nu vrea să mă ierte după câte am făcut? Și dacă nu vrea să mă ierte, măcar copila mea să aibă îndurare de sufletul meu amărât. 

       Toate aceste gânduri și fapte , au fost ani de zile monologul contradictoriu al credinței din inima femeii. Până într-o bună zi,  când copila ei își ceru iertare cu lacrimi în ochi și îi îmbrățișă grumazul și privirea în sărutări sincere și calde. 

      Mami,  spuse copila, am o rugăminte la tine. Vreau să mergi cu mine la biserică, la Sfântă, să te spovedești. Femeia rămase ca trezită din morți la auzul veștii. Ar fi făcut pentru copilul ei orice,  chiar orice,  dar nu una ca aceasta. 

       De ani de zile nu își deschise sufletul în fața nimănui și nici ea,  proprietara sufletului, nu îndrăznea să privească în el,  tocmai ca să nu dea nas în nas cu durerile și amintirile ei.  Știa foarte bine că asumarea și retrăiesc lor, ar fi băgat-o în mormânt de vie. Orice, da, orice, dar aceasta cu spoveditul nu putea face!  Se gândi o clipă și îi spuse copilului ca să își ascundă durerea, să o mai lase un pic să se mai gândească. 

         Bine, mami, dar măcar mergi cu mine acolo. Nu vreau să mai fiu singură. Am fost destul.

         Femeia, nu îi mai răspunse. O îmbrățișă duios și se retrase în camera ei. Acolo avea o icoană a bunicii ei. Foarte veche. Se uită la ochii Celui Răstignit și ai Maicii Lui. Ce aveți voi cu mine? E drept că nu v-am urmat niciodată în alte voastre, dar acum m-ați prins la colț. Voi vedea eu ce voi face. 

     A doua zi plecă de mână cu fata la Sfântă . Intră în catedrală și simți un sentiment straniu, de liniște. Nu mai simțise de foarte mult timp așa ceva.  Se uită lung cum copilul ei plecă la spovedit. Avea fața luminoasă, fără urmă de frică, fără urmă de regret. Nu avea ce să ascundă și tot ce făcea, făcea cu bucurie. Cât de mult și-ar fi dorit să fie asemenea ei….Dar nu putea! 

      Își aruncă ochii pe fețele oamenilor din biserică. Nu toate erau luminoase și nu toate nu aveau urme de regret sau de frică. Unii erau acolo doar pentru a se afla în treabă. Credeau într-un Dumnezeu care le era umil servitor intereselor lor. Ce ipocriți! Gândi ea…Eu nu vreau să fiu ca ei. Iisuse, de ce îi primești pe aceștia la Tine?  Nu vezi că se folosesc de Tine!? 

       Mai bine mor decât să fiu ca ei…

       Se liniști un pic când își văzu fata venind bucuroasă către ea. Mami, spuse fata, ce bine e la spovedit! Am simțit cum mi s-a luat tot greul de pe sufletul meu. 

       Ea nu putea să înțeleagă ce însemna această bucurie din sufletul copilului. Privi zâmbind dulce la copil. Du-te și te închină la Sfântă, îi spuse. Fetița plecă.

      De curiozitate, femeia se apropie și ea de racla cu sfintele moaște. Se uită la chipul Sfintei. Înmărmuri. Mai văzuse undeva chipul acesta. Se fâstâci. Își aminti brusc că această femeie îi răsări într-o dimineață, în cale. Așa, în chip ciudat. 

      Femeia îi spuse „Bună dimineața!” și își văzu de drum. Iar Sfânta îi zâmbi cald. Zâmbetul ei i se întipărise adânc în suflet. 

      Acum recunoștea acel chip. Era al Sfintei. Sfânta îi zâmbea ei. O podidiră lacrimile. Nu îi venea să creadă că Sfânta i se arătase tocmai ei. 

     Plânsul parcă o spovedise și o dezlegase de o mulțime de păcate. Era plânsul pocăinței. Plânsul de care fugise toată viața, pentru că  îi fusese frică să și-l asume, dar mai ales, frică că se va schimba datorită lui. Acum plânsul se manifesta din plin. Din prea plinul harului. Femeia se gândi că dragostea adevărată are vârstele ei. De la momentul în care ți se spune să crezi în Dumnezeu și în sfinții Lui, până la momentul în care tu cauți să cunoști și să simți aceste lucruri, erau vârste ale dragostei.
  Copila ei veni. Bucuroasă. Sfânta își „făcuse treaba”. Mama ei se schimbase. Ziua aceea, mama ei plânse. Mult. Înduioșător. Cu foc. Din tot sufletul. Harul era asupra ei. Un plâns care o odihnea și îi reîntregea înțelesurile vieții pierdute în umbra atâtor ani de durere și de căutare.

 

                                          Ochii Caprui 

Culoare



    Câteodată, strigătele inimii ies înăbușite pe gura sufletului, parcă alergate de puhoiul de gânduri ce îți clocotește în minte.

  

    Nu știi ce anume să crezi și ce să nu crezi despre omul pe care îl ai în față. Nu știi ce anume să îi spui și cât sau cum să îi spui, din lucrurile pe care le-ai observat la el. Nici măcar nu ești sigur dacă l-ar folosi în vreun fel. 


    Dar un lucru îl știi sigur: ceea ce ai trăit alături de acel om, fie el bărbat sau femeie, nu a fost numai în mintea ta. A fost și în mintea lui. 


     Poți fi pe deplin convins că,sufletele pe care le întâlnești, la un moment dat, au aceeași culoare ca al tău, sau, dacă nu au, au cel puțin o culoare complementară. 


    O culoare de care ai nevoie. 


  

  Ochii Caprui

Peisaje(1)

   Situaţia de la serviciu nu era tocmai înfloritoare. În aerul din acea încăpere pluteau multe semne de întrebare în legătură cu viitorul acelei instituții.  
    Lumea venea si pleca stresată de la acel loc de muncă. Care să fi fost cauza? Probabil lăcomia celor mari de la conducere sau dezinteresul afișat cu obrăznicie al celor care știau ca veniseră ultimii si ca aveau sa plece primii. 

    Dar in nici un caz nu se puteau spune astfel de aberații și pe seama celor vechi, pentru ca ei se aflau acolo de la începuturile firmei, si erau considerați sufletul întregii mișcări. 

    Cu toate acestea, restructurările nu întârziau sa apară. Știrea venirii lor îngrozea pe toată lumea, începând cu nea Gică portarul si terminând cu Lena secretara. 

    Fiecare nouă conducere venea la bagaj cu oamenii ei alături. Un du-te-vino valabil pentru câte un mandat de 4 ani. Nu stătea nimeni sa facă o socoteală. Câți au venit pe merit și câți au plecat sau au fost puși să își dea demisia sub pretextul asa ziselor motive neelucidate și strict confidențiale. 

    Numai el singur, nea Vasile mecanicul, zâmbea amar pe sub mustață când vedea câte vreun directoraș, adus din străinătate, să învețe pe români să își facă treaba acătării și cu simț de responsabilitate. De parcă până acum, niciunul dintre noi nu ar fi știut cum să muncească sau cum sa își facă treaba bine… 

    Se întâmpla, nu arareori, ca nea Vasile să fie pus pe lista celor care aveau să fie liberi de contract. Chiar i se spunea în față acestui bătrânel, și nu neaparat din respect, daca nu se teme că mâine va pleca. 

    Știi neică Vasile că directorul a zis că mâine îți desface contractul și să te duci unde vei vedea cu ochii, mai spunea câte unul. 

    Da, facă-se voia Ălui de Sus în toate, răspundea înăbușit pe sub mustățile mari, încărunțite sub trecerea vremii. 

    Trecea ziua de mâine, trecea și cea de poimâine, trecea și luna, și nea Vasile rămânea nemișcat în postul lui de mecanic bătrân. 

    De la o vreme, au început sa observe toti cei vechi din firmă, acest lucru. Se făceau glume pe seama lui. Nea Vasile, ce vrăji faci mata de rămâi în post? Ai fi făcut legământ cu necuratul, mai știi…și râdeau cu poftă. 

     La un moment dat, bătrânul scoase din buzunarul de la piept, o carte legată în piele, de culoare roșie. 

     Iată vrăjile mele, spuse bătrânul. Cartea asta o citesc zilnic. A intrat odată cu mine in firmă, acum 30 de ani și va ieși odată cu mine. 

     Pe prima pagină scria dichisit, cu litere vechi, asemănătoare la forme cu cele slavone: „Acoperământul Maicii Domnului”. 

     Din ziua aceea , nu a mai îndrăznit să îl întrebe nimeni nimic. Nici măcar directorașul străin. Se știa că bătrânul avea protecție asigurată. 


O.C

Cheia 

Dacă ai imaculata impresie că oamenii se schimbă la un cuvânt de al tău,sau poate mai rău de atât, ai chiar pretenția să se schimbe doar pentru că acela care le-a vorbit sincer ai fost tu, atunci lasă-mă pe mine să îți spun marele adevăr în fața: visezi!  Oamenii nu se schimbă pentru că le vorbim noi, ci pentru că la un moment dat, simt nevoia să schimbe ceva din viața lor. Ceva nu mai merge, scârțâie, chiar ustură, și clar : ceva trebuie făcut! Abia în acele momente Oamenii Se Schimbă! 

  Abia în acele momente își aduc aminte de adevărul din cuvintele tale și își dau seama că, ai cam avut dreptate. 

   Impresionalismele lacrimogene pe moment, nu își fac rădăcină și nici nu poposesc pe termen lung în sufletul omului.

   Nici măcar acea adrenalină motivantã a cuvântului spus hotărât și autoritar.

   Singurul rămâne doar adevărul despre tine, din fața căruia nu găsești loc în univers ca să te ascunzi.

    Acesta este cel care convinge, nu tu. Oricine ai fi, orice ai spune și oricum ai face-o.


          

         Ochii Caprui