” Mi-am dat, preț de câteva clipe, inima uitării lăsând rațiunea să troneze mai mult ca oricând și să mă scoată din abisul in care, cu atâta dăruire, mă afundasem singur. Știam acum că oamenii vin și pleacă și că e un păcat strigător la cer să încui oameni în inima ta, fără voia lor.
Mi-am zis, gândindu-mă că nu poate fi diavolul atât de negru și că oricum va fi și orice va fi, rațiunea mea, în momentele în care inima nu mai știe de ea, va reuși să facă rai din iadul pe care îl trăiam. Atunci a murit în mine ceva, acel ceva de trebuință fiecărei inimi să reziste. Și când îți moare nădejdea, când te stăpânește fiorul rece al rațiunii, fără să vrei, te închizi și aștepți ca un om să îți aprindă lumina.
Îmi dădusem seama, tot uitându-mă prin celulele deținuților, că nimeni nu venise acolo degeaba și că până și cel nevinovat, inocent ca un porumbel beat de iubire, în fața lui Dumnezeu tot avea ceva de plătit. Prin urmare, viața este așa cum ne-o facem noi dacă nu încurcăm viețile altora, dar dacă le încurcăm, pe pământ intenția se iartă și fapta se plătește. Cel puțin, aici , în închisoare, așa stau lucrurile. De unii îmi era foarte milă, încât abia mă abțineam să nu îi întreb cum sunt, dar altora, după cum bine se vedea, suferința le schimonosise în așa hal caracterul, încât trupul luase forma sufletului, iar mulți dintre ei erau îngrozitori la vedere.
Dar nu era și nu este mare diferență între noi, cei din închisoare și cei din lume. Acolo unde absența iubirii stăpânește mentalitatea și obiceiurile unei societăți, fiecare are propria închisoare, una care nu îți dă voie să îl vezi pe celălalt măcar cu ochii cu care te vezi pe tine. Măcar atât.
Cel mai cutremurător fapt pe care l-am observat în lume, și abia acum îmi dădeam seama de el, este că sunt și închisori ale dragostei, când nu îți mai aparții ție, ci celuilalt, aproape total, și când iubirea lui Hristos vindecă prin tine orice suflet chinuit care ți se înfățișează umil și asuprit de patimile lui. Un exemplu al dragostei pentru mine fusese Părintele Nicolae.
Dar eu nu am cum, între pereții ăștia gri, care mustesc de tristețea atâtor suflete ce și-au îngropat speranța la rădăcinile lor, să pot redeveni vreodată acel om care iubea viața cu câțiva ani urmă. Întâi, chit că îmi este foarte greu, va trebui sa ies din închisoarea personală. Zidurile nu reprezintă o problemă. Ele doar au luat forma a ceea ce am în mine.
Păcatul este singura temniță de neegalat în ceea ce privește intensitatea suferinței. Noi, cei din închisoare, suntem supuși întâlnirii cu noi înșine, cu temerile, frământările, dezamăgirile, frustrările și deznădejdile noastre mai mult ca oricând. Prea deseori ieșim învinși din această luptă, în care, în loc să ucidem păcatul, ucidem nădejdea.
Stând între aceste ziduri ani întregi, încercând să supraviețuiesc rutinii din mine, mi-am dat seama că adevărata suferință, de neconceput și inimaginabilă pentru orice fel de om, nu sunt torturile groaznice, nici purtarea fără de rațiune a gardienilor și nici mutra hâdă și josnică a directorului închisorii, ci neiubirea, lipsa de lumină dintre noi.
Suntem aduși aici pentru propriile fapte, dar nu ne obligă nimeni să fim animale. Practic, e locul unde înveți să fii om prin absența a ceea ce are cel mai mult nevoie un om să se dezvolte: omenia.
In schimb, iubim temnița păcatului și adesea o socotim cea mai frumoasă locuință, cel mai grozav palat și ne limităm universul interior doar la existența acestui palat. Ne raportăm cu semenii noștri după forma lui. Scara noastră socială e în funcție de gravitatea și felului păcatului pe care l-am săvârșit: crimă, viol, furt, ucidere din culpă etc…
Cu toate acestea, Dumnezeu e mai prezent aici decât oriunde altundeva. Pentru că aici, unii dintre noi, ardem la propriu de dorul întâlnirii cu El, cu noi.
Spre deosebire de noi, oamenilor din societate li se induce mereu ideea că sunt orice altceva decât sunt ei in realitate, pe când nouă fiecare pietricică și fiecare privire de aici ne strigă în chip mut și tainic, toate mârșăviile pe care le-am făcut.
In închisoare nu ai cum să uiți două lucruri: cine ești tu și Cine este Dumnezeu.
În majoritatea zilelor în care sufletul meu nu zâmbea nici măcar mie și mă consideram un damnat la veșnicia suferinței aidoma unuia care pregustă iadul împotriva voinței lui, îmi chinuiam rațiunea să găsească o cale de a ieși din impasul existenței mele anonime. Chipul dulce al mamei îmi urmărea conștiința, luându-mă mereu la întrebări : „De ce nu te-ai putut abține? Ce era dacă stăteai în banca ta?” Dojana asta blândă îmi scrijelea sufletul cu demnitatea ei, făcându-mi rana să se adâncească tot mai mult și mai mult… Până și pe părintele Nicolae îl vedeam mustrându-mă și spunându-mi cu aceeași dragoste pe care o avea privirea mamei mele: ” Cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Poate dacă tatăl meu ar fi fost lângă mine în acele momente și m-ar fi oprit de la crimă, poate drumul meu ar fi fost cu totul altul. Acesta era gândul îmi care îmi atârnam cu multă nonșalanță îndreptățirea de sine și de aici izbucnea toată ura și tot focul acela mistuitor al răzvrătirii pe care o simțeam față de lume. Lumea mi-a luat tatăl dinainte de vreme. El nu a mai apucat să mă iubească. De ce și iarăși de ce?
Trebuia să găsesc o cale să mă eliberez de robia acestui gând sinucigaș. Ce a fost a fost și nu mai este, iar eu mă aflu aici, în închisoare, scrâșnind de durere și împietrindu-mă cu totul. Nici măcar conștiința nu îmi mai ridica vreun semnal de alarmă, câtuși de puțin. Totul părea pierdut. Așteptam cu nerăbdare ca la orizontul veșniciei ivit din tenebrele închisorii, să se ivească Dumnezeu trimițându-mi pe cineva care să-mi aprindă lumina. Fie doar și pentru o secundă. Aveam și am convingerea deplină că El lucrează prin oameni asupra oamenilor. Și așa s-a și întâmplat în cele ce urmează să povestesc.
Viața are urcușurile și coborâșurile ei, dar pentru cei ca mine, a avut mai multe coborâșuri decât suișuri. Probabil pentru că înălțimile prea mari sunt greu de gestionat pentru sufletele sensibile, și iarăși, la fel de probabil, adâncimile, odată ce te înveți cu ele, începi să te simți în largul tău acolo.
Cum spuneam, așteptam pe cineva care să-mi aprindă lumina in întunericul pe care mi-l făurisem singur cu atâta muncă, și mă tot gândeam dacă lui Dumnezeu, care e întruchiparea iubirii absolute, îi păsa de mine sau nu. E ciudat, știi? Întâi îți este rușine să îți dezvălui sufletul în fața altora. După aceea, nu mai vrei să ți-l vezi nici tu și nici să știi de el, tocmai pentru faptul că nu ți-l mai recunoști. Iar, când într-adevăr ai găsit pe cineva în fața căruia să nu îți fie rușine de tine, nu te mai recunoaște el. Paradoxal, lumina apare doar când tot mai mult simți că întunericul te reprezintă. În rest, trebuie să o cauți și te chinui mult până să devii una cu ea. Întunericul nu trebuie căutat. El ia naștere când iubești suferința mai mult decât nădejdea, căci acela care iubește nădejdea e de neînvins și de neînțeles.
Așa era și deținutul care mi-a schimbat întreaga ființă. A apărut de nicăieri, nu se știe de unde, condamnat pentru ucidere. Ăștia de pe aici îl porecleau „Anatolie”, deși omul nu părea să aibă, cel puțin la prima vedere, nici în clin și nici în mânecă, cu numele respectiv. Încă de când ni s-au intersectat pentru prima oară privirile, am simțit ca un fior ascuțit in inimă și o duioșie în ochii lui. Ca-n ochii mamei… Foarte ciudat! Îngeri în închisoare? Absolut absurd! Aici stăpânesc demonii și cei care i-au iubit. Și totuși, omul acesta era mai mult pentru mine decât se vedea că este. Judecățile lui Dumnezeu sunt nebănuite pentru păcătoșii ca mine.
Sunt oameni care își exprimă durerea, dar sunt și dureri care își exprimă oamenii. De obicei, dacă vezi chipul unui om și iei contact vizual cu el, fără să vrei, inima începe să îți bată în același ritm cu al lui și simți, dincolo de imagine, de stări, de situație, de religie, durerea lui. Neobișnuit este sa inversezi rolurile puțin, adică pentru a-ți imagina cum arată acel om, cum îi sunt buzele- aspre sau moi, cutele de pe obraji sau de pe frunte, culoare vie sau ștearsă a ochilor, mâinile slabe sau puternice, picioarele ferme sau slăbănogite, statura mică sau medie, este destul să spui numele durerii: vinovăție, tristețe, neîmplinire, frustrare, pierderea cuiva drag. Durerea ne definește.
Durerile mici se trec. Bunătatea le ofilește eficiența și efectul. Iertarea chiar reușește, cumva, să le treacă într-o dimensiune abstractă a uitării. Dar durerile mari trăiesc odată cu tine. Nu dispar, nu pleacă, nu se sinucid, ci sunt ca aerul: îl respiri că ai nevoie. Orice durere mare e vitală pentru inima omului. De ce? Pentru că oamenii au o existență latentă, în care își pierd sinele și pofta de a trăi. Viața e energie, lumină, sentiment, toate funcționând într-un prezent continuu dus la absolut. Fără durere, omul nu și-ar mai aminti ca să trăiască.
Pe de altă parte, chiar dacă durerea te învață să renaști sau – mai bine spus: te obligă – , scopul vieții nu e să capeți experiență, ci să realizezi că tot ce ai, tot ce ți s-a întâmplat, absolut toate situațiile prin care ai trecut, toate sunt spre binele tău și că totul e foarte bine. Mă uitam la ceilalți, când veneam împreună la masă, și le citeam nemulțumirea pe chipuri, ura aceea încrâncenată, învechită, cu iz de deznădejde, acel sentiment macabru care-ti modifică în mod considerabil fizionomia feței. Ochii devin tulburi, cu priviri incoerente, mâinile cu venele ieșite la suprafață, palmele roșii, aspre, părul de pe brațe unsuros, ținuta murdară, gura fără pic de suflet în ea, buzele groase de un arămiu spre negru, urechile pleoștite, alungite in jos, și părul tot mai rar, mai puțin, părăsind în grabă scalpul. Toate acestea sunt semne că trupul omului nu mai suportă durerea, ura, lipsa de scrupule și de viață.
Eu sunt ferm convins că în orice loc de pe pământul ăsta poți găsi un soi de bucurie care să îți dea un scop, că fără scop omul e doar o furnică conștiincioasă, plictisitoare, banală, ipocrită cu ea înseși, idealistă, conservatoare și mereu nemulțumită. La ce anume a creat Dumnezeu omul dacă acesta se închină suferinței? Ce ?! … Dumnezeu nu preștie suferința prin care vei trece? Știe, dar crede in tine mai mult ca oricând și așteaptă ca și tu să crezi în El. Scopul vieții e să înveți cum să comunici cu Dumnezeu, să fii una cu El. Aceasta implică în mod deosebit iubirea, adevărul, credința, nădejdea cât și curajul de a înfrunta rațiunea cu inima, de a vedea o luminiță acolo unde capătul tunelului se prelungește instant.
Toate aceste adevăruri revelate aveam să le învăț de la Anatolie, acel deținut misterios ce îmi zâmbea aidoma mamei mele. Eram intrigat peste măsură de prezența lui acolo și de ce simțeam în preajma lui. Mi se părea că începusem să aiurez de la atâta suferință îndurată acolo și că era nedrept ca Dumnezeu, după toate câte le-am făcut, să aibă milă de sufletul meu.
Tenul uscățiv, obrajii mereu luminoși și fruntea aceea lată, ca un altar al gândului bun, ochii aceia blânzi de culoarea vie și profundă a unei alune catifelate, nasul puțin coroiat, mustața zveltă formând împreună cu barba aceea puhavă și albă întreaga lui carte de vizită, plus gura aceea mică, care de cele mai multe ori păstra tăcerea ca o comoară rară, având grijă ca, nici măcar dacă era de mare trebuință vreun cuvânt, să își păstreze virtutea aceea de tăcere feciorelnică. Iată chipul lui Anatolie, descris după puțina mea aducere aminte.
Dar nu aceste detalii fac senzaționalul cu privire la el, ci vorba, acea vorbă care îmbrăca, în funcție de situație, când felul mamei mele de a dojeni, când blândețea părintelui Nicolae pusă mereu pe tămăduit, când haina aceea aprigă a adevărului pe care, vrei nu vrei, trebuie să ți-l asumi până la capăt. Înainte de a vorbi despre cele trei întâlniri ale mele cu Anatolie, mă văd nevoit să aduc la lumină povestea lui.
Se știau foarte puține despre el, dar din câte aveam să aflu de la el, povestea lui sună cam așa: prin părțile Bacilor fusese, încă de tânăr, un preot vestit, cu frică de Dumnezeu. Într-o noapte oarecare, când tuna și fulgera, se trezi cu un necunoscut în fața casei, cerându-i adăpost până dimineață. Din vorbă în vorbă, după ce îl cază lângă camera copiilor, ajunseseră la lucruri care țin de suflet, și după ce află că acel necunoscut era un criminal scăpat din închisoare, părintele Anatolie se hotărâ totuși să îl țină până dimineață, după care criminalul trebuia să plece.
– Părinte, spuse criminalul, eu știu că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, și că orice aș face, dumneata ești dator să mă spovedești și să mă apropii de El. Așa-i?
– Așa-i, spuse scurt Anatolie.
– Prin urmare, taina e taină, chiar dacă am faptele pe care le-am făcut, da? insistă iar criminalul.
– Da, taina e taină, indiferent de consecințe, aprobă Anatolie.
– Bine. Vom vedea noi ce fel de popă ești și tu.
În noaptea aceea, fără să știe părintele Anatolie, criminalul îi asasină femeia și copii, punându–le perna pe față și ucigându-i în somn. Iar înainte să se facă dimineață, bătu la ușă la Anatolie.
– Vreau să mă spovedesc acum.
– Bine.
Părintele îi citi rugăciunile, după care, stând lângă el îi ascultă mărturisirea.
– Am ucis până acum preoți și multe familii, pentru că am ură împotriva lor. Niciunul nu mi-a dat nădejde că mă voi mântui. Tu crezi că mă voi mântui?
– Depinde de pocăința ta, spuse sincer părintele.
– Deci am sau nu mântuire?
– La Dumnezeu toate sunt cu putință. Să nu mai săvârșești niciodată păcatul și roagă-te ca Dumnezeu să te ierte. Când a fost ultima oară?
– Acum o oră părinte, când ți-am ucis femeia și copiii, și plănuiesc să te omor, în funcție de ce voi auzi la spovedanie …
Părintele Anatolie scapă crucea din mână, holbând ochii mari de spaimă. I se părea că Dumnezeu tace înadins și că acela din fața lui nu e nimeni altul decât însuși satana. Își înghiți limba și ochii i se porniră să verse lacrimi.
– Mă poți ierta sau Hristosul tău e un mincinos? spuse criminalul.
– Domnul sa te ierte, fiule, rosti Anatolie cu glas tremurat…
– Uite ce e… Pentru că pari într-adevăr preot, și pentru că niciunul de până acum nu a avut tăria să își asume păcatul meu, nu te omor. Dar dacă vei divulga taina spovedaniei, oriunde voi auzi că ești, voi veni după tine și voi continua toate crimele.
Criminalul se ridică din genunchi și plecă, trântind ușa după el. Anatolie simțea că înnebunea pe măsură ce afară se lumina de ziuă. Sună la poliție și când aceasta veni în fața casei, le arătă tot ce se întâmplase, după care mărturisi că el fusese autorul odioaselor crime, invocând un motiv pueril. Păstră, astfel, cu prețul libertății sale, taina spovedaniei criminalului. A doua zi presa vuia și părintele Anatolie redeveni Anatolie, fiind excomunicat din rândul clerului. Toată lumea se lepădase de el, iar Anatolie nu mai avea pe absolut nimeni. Ii rămăsese doar Dumnezeu, Cel Căruia ii jurase credință. „
Fragment dintr-un roman în curs…
Portretul Sufletului Meu 