Binecuvântări

  Viața își are farmecul în deplina ei efervescență, mai ales atunci când te surprinde plăcut sau dureros cu alegerile tale, și te trezești într-un pustiu al tăcerii tale cu tine, în care descoperi, într-un târziu, ce se află în sufletul celuilalt.
  
    Acum nu îi mai ai privirea care sa te mângâie și nici vorba care să te certe. Ți-au rămas doar cuvintele ca o rană care îți vindecă amintirile, ca un scop al cărui vis începe frumos și se termină brusc, nelămurit, dureros, cu un " va urma" nefiresc, dar atât de așteptat.

    Stai și te întrebi dacă tu cel din trecut a învățat ceva și dacă acel "ceva" va avea continuitate și va fi benefic, cândva, pentru ceilalți. Până atunci...

Binecuvântați fie toți oamenii care m-au jignit, înjosit, trădat, izgonit, amenințat, bătut joc de mine și m-au întemnițat în celula neîncrederii și frustrărilor, din cauza mea sau din neputința lor!

Lor le datorez înțelepciunea, dragostea și dorința de viață.

Binecuvântați fie toți oamenii care m-au învățat să iubesc, mi-au arătat bunătate, au avut grijă de mine cu timp și fără timp, s-au rugat pentru mine, m-au găzduit în sufletele lor, au rupt din viața lor ca să îmi dea mie și mi-au pus viitorul în palmă!

  Lor le datorez bucuria, nădejdea, credința în Dumnezeu și bunătate, voința de a face ceva bun și util și știința iubirii aproapelui.

   Binecuvântați fie oamenii care nu au avut încredere în mine și m-au luat la întrebări, care m-au ocolit intenționat, mințit, vorbit pe la spate, care mi-au pus bețe în roate și care au avut grijă să am și eu lacrima cea de toate zilele!

    Lor le datorez măsura încrederii, bucuria rugăciunii și forța de a învinge orice durere din mine.

    Binecuvântați fie oamenii care au mers alături de mine în viață, m-au sprijinit, învățat, ocrotit, mi-au acoperit greșelile, au tras ponoasele în locul meu, au mers înaintea mea să îmi deschidă calea, m-au ajutat să mă cunosc și mi-au arătat ce trebuie să fac sa fiu mai bun!

   Lor le datorez naivitatea mea de copil, cunoștința faptului că Dumnezeu mă iubește și îmi trimite îngerii Lui, cât și pornirea de a le urma, cu orice preț, exemplul.

   Binecuvântați fie toți cei care m-au răbdat așa cum sunt, cu bune și rele, crezut în mine, fie că i-am dezamăgit sau nu încă, și au avut răbdare să mă întorc la ei, m-au crescut cu rugăciunile și gândurile lor din umbră, m-au iertat de toate relele pe care le-am făcut și au pus cuvânt pentru mine acolo unde doar inima ajunge!

    Lor le datorez viața, educația, răbdarea, rușinea de mine însumi și faptele mele, bunăstarea mea de acum și certitudinea că Dumnezeu există.

   Binecuvântat fie Dumnezeu care, în bunătatea Sa, a făcut să am parte de toate și de toți, ca prin ele să îl caut!

   Lui îi datorez totul.

Când te întorci la tine acasă?


    Cu sufletul încercănat și obosit de trecerea vremii, își permitea luxul necesității de a sta de veghe la capul speranței unora,- pentru el, în situația în care se afla, era un lux –  să nu cumva să piară, să se stingă aidoma unei raze de soare ce e pe sfârșite și tânjește după răsărit.


    Cuvintele îi erau destul de încordate, nu se simțeau bine la ele acasă, cu toate că nu le cuprinsese teama de pandemie, le ajunsese din urmă dorința morbidă a unei tăceri brutale, categorice, în care își doreau să nu mai comunice nici măcar telepatic între ele, darămite să se lase divulgate sau scrise.


     Ochii încețoșați își scăldau monoton și regulat privirea în cărți, acolo unde Adevărul și Lumina fuseseră întemnițate în litere, de altfel spre binele lor, de către oamenii mai înțelepți ale vremurilor din urmă, ca nu cumva să deranjeze idealul celor care construiau, în întuneric și tăcere deplină, destinele ipocrite ale noii lumi, și astfel, fiind găsite de către cine nu trebuie, să fie ucise din mintea și sufletul omului.


      Nu îi mai rămăsese nimic decât rugăciunea, într-o lume în care taberele împărțite renășteau mereu noi forțe de a dezvolta intrigi cauzatoare de suferință, ea, rugăciunea, îi rămase singura surată de suferință, ascultându-l neobosită și ferindu-l să vadă ce se afla după măști…


      Poate că naivitatea de copil, pe care o avea defect din naștere, reușise să îl treacă de pe un tărâm pe altul cu bine, astfel încât, crezând că toți oamenii sunt ca el, să nu mai fie atât de devotat trecutului…


      „E bine să fii ancorat în prezent. Stimulează vitalitatea și determinarea!” își spunea singur răsfoind memoriile oamenilor care au știut să iubească viața…
       ” Dar nu într-unul plin de pandemie, în care iubirea multora s-a răcit cumplit de mult!” îi răspundea, cu mult dispreț, gândul…


       Pandemie, când te întorci la tine acasă? Mai stai mult pe la noi? Că vreau să trăiesc…mai am puțin timp la dispoziție….
   

Nebunul 😅

    Dacă te știe lumea doar de bun, fă-te nebun. Vei fi tocat mărunt în gura ei, neînțeles în ochii lor, acuzat de lucruri pe care încă nu le-ai apucat măcar să le gândești, darămite să le faci, vei trece ca un suflet murdar, răzvrătit și înșelat, frate cu dracul și văr drept cu orice smintit, ultima găină din ultimul abator, fiul ploii, născut damnat și sărmanul care și-a pierdut mințile….
    Și când toată lumea va sări în sus de bucurie că a mai găsit un motiv întemeiat să te facă troacă de porci și să îți umple gratis frigiderul, tu te pune pe râs nevoie mare, că nu va gândi niciodată nimeni că totul e doar un test…
    Poți deveni oricând din prinț cerșetor ca să cunoști oamenii mai ” îndeaproape”…Doar fă-te nițel nebun…și vei vedea atât de multe încât nepoților tăi nu le vor ajunge hârtia și pixul să îți scrie „laudele” …
   Concluzia: lumea este mult mai schimbătoare decât tine, nu încerca să o mulțumești. Cei care te iubesc își vor da seama care e nebunul adevărat… pentru că îți cunosc sufletul.
   

Schimbare

Nu știm pe unde ne poartă viața și cât de încâlcite pot fi căile ei, încât să putem spune, cu mâna pe inimă, că mâine vom face și mâine va fi cum va fi…

Am trăit în repetate ori, cu trecutul in suflet, alegând să îmi construiesc un viitor din amintiri dureroase și, de dragul unor oameni, să nu mă schimb. Nu regret aceasta alegere. A avut efectul ei. Recunosc, amintirile sunt cea mai prețioasă comoară pentru mine, dar acest lucru nu îmi dă nici mie, nici altuia, dreptul de a trăi doar din trecut… Pentru mine, nu există vieți reluate de la zero. E un mit a cărui atingere mi-a răpit extraordinar de mult timp și efort, până când mi-am dat seama că în noi, oricât am nega și cât ne-am ridiculiza cu privință la acest aspect, trecutul există și lasă, nu urme, cât rădăcini adânci, uneori interminabile.

Schimbarea apare în noi încetul cu încetul. Contează mult și strategia abordată, dar mai mult decât atât, credința în schimbare și puterea de a ierta tot ce este de neiertat. Știi ce nu poți ierta? Doar lucrurile pe care nu ți le poți explica sau doar evenimentele pe care vrei să le vezi doar din punctul tău de vedere.

Acestea nu se pot ierta, pentru că nu există iertare acolo unde nu se simte nevoia acesteia. A construi un univers nou in tine nu înseamnă a-l dărâma pe cel vechi, ci a-l îmbunătăți, a-l curăța, a-l remedia, a-l ordona și a-i ierta, de dragul schimbării, toate neajunsurile care te-au adus în această stare, pentru că, chiar și să nu vrei să recunoști, aceste neajunsuri și scârba față de ele au fost cele care te-au propulsat, direct, spre dorința de schimbare…

Paradox

Și-ar mai dori lumea astăzi să vadă fericire în sclipirile din ochii copiilor și să le poată spune, cu tărie multă în cuvânt, că va fi bine…

Dar bine va fi doar când inima omului va începe, încetul cu încetul, să se curețe de necredință, de răutate și de grija altuia…

Aceste trei lucruri mănâncă nu numai toată energia, dar și tot visul zilei de mâine.

Paradoxul fericirii este că, dacă vrei să fii fericit, nu trebuie să cauți fericirea acasă la ea, ci să o aduci acolo unde ceilalți au nevoie de ea.

Mărturisiri

” Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.” (Mihai Eminescu - Scrisoarea 1)

O bună bucată de vreme, cu timp și fără timp, am luptat pentru oameni. Am fost de partea lor și mi-am făcut din ei, de fapt din pornirea mea nebună de a oferi binele pe tavă oricui mi se părea mie că ar avea nevoie, un mic idol căruia mă închinam conștiincios dimineața și seara, dar mai ales când el mă chema.

După aceea, trecând oarecare evenimente neplăcute și adunându-se multe lucruri nespuse, nici măcar mie, nimănui, am hotărât să sfarm acest idol și să îmi amintesc că și eu am dreptul la existența mea... și că pot trăi și fără a mai avea trebuință de acela din mine care se închină nevoii de a face bine...

Acum, nu mă mai lupt nici pentru mine, nici pentru ei, nici pentru cei care mi s-ar fi părut mie atunci drept aceia care îmi doresc binele. Caut să mă bucur de existență, căutându-l pe El în toate. Oamenii au lucruri foarte frumoase și interesante de oferit, dar doar atunci când nu le cauți și ele vin de la sine, din bunătatea Sa, din dragostea lor.

În rest, dacă vrei să vezi suferință, găsești și fără apocalipsă. Daca vrei fericire, îți faci motiv și timp să ai. Daca vrei evoluție, știi unde să te duci și ce să faci. Daca vrei liniște, la fel, știi de cine sa te ferești...

Dacă vrei iubire, nu trebuie să o cauți. E singurul lucru, care la fel ca și moartea, vine sigur atunci când nu te aștepți și nu te lasă în viață.

Dar, dacă vrei înțelepciune și vrei sa te înțelegi pe tine și să ajuți, nu închinându-te imaginii tale de om bun și nici părerilor tale de sine, atunci îți trebuie El și tot ce înseamnă suferință. Pentru că suferința, înțeleasă în sensul ei bun, e un întuneric care nu astupă lumina, ci o răspândește. Portretul sufletului meu

„Durerea când nu plânge, rămâne-n suflet șoapta care-l frânge”( William Shakespeare)

Se spune că doar în acele momente delicate ale vieții, în care ești într-un abis al întunericului, lumina pe care nu o vedeai sau nu doreai să o observi ca făcând parte din viața ta de până atunci, începe să mijească undeva în sus, puțin câte puțin, astăzi mai cu teamă, mâine cu mai multă putere, și te face în așa fel încât să îți pui nădejdea în căldura ei, aidoma unei colege de suferință menită să te salveze.

Perioada de întuneric, când respiri durerea și toate celulele ființei tale iau parte la ea cu intensitate, când te trezești plângând și adormi la fel, este o perioadă în care lumea și farmecul ei dispar. Ești numai tu, trecutul tău care asuprește prezentul fără voia ta, greșelile tale și numele omului pe care nu ți-l poți șterge orice ai face și oricât te-ai chinui.

Lumea nu te poate ajuta, pentru că a perceput și vede altfel situația ta, chiar și trecând prin ea, cum oamenii sunt diferiți, la fel, și sfaturile, cât și experiența sunt diferite de ceea ce trăiești tu.

Îți rămâne doar lumina, pe care uneori o urăști și o negi, alteori te rogi plângând să apară, iar de cele mai multe ori, nădăjduiești că se află prin preajma ta și că îți dă sens.

Chiar și să nu vrei să admiți, rugăciunea și credința în rugăciune, rămân singurele soluții firești.

Cred că doar în durere te cunoști cine ești și cât de mult te iubește Dumnezeu.

Nu îl poți izgoni din sufletul tău, din universul controversat al rațiunii tale și din sentimentele atât de profunde ale inimii tale obosite să își plângă durerea...

El există și devine acea lumină de care ai atâta nevoie și fără de Care , sensul tău devine o iluzie optică a unui suflet gol de el însuși plutind în derivă.

Dezbină și stăpânește

   – Și? Ce propuneți în continuare?
    Magistratul plecă privirea în pământ. Stătu o clipă, parcă transpunandu-se în alte vremuri, și după un surâs răutăcios, zise:
     – Omul are nevoie de credință. Fără credință,  asemenea unui copac pe care îl iei din pământ, devine dintr-o ființă remarcabilă într-un lucru banal. Copacul, atâta timp cât curge seva în ființa lui, și cât are rădăcini în pământ, are viitor. Poate respira, se poate dezvolta, poate produce oxigen, te poate adăposti și la nevoie, te poate feri de moarte. Dacă sunt mai mulți copaci la un loc, prin unitate, devin o forță a naturii. Noi, oamenilor, am încercat pe cât am putut, să le schimbăm pământul, să le modificăm rădăcinile, să le tăiem coroana, să îi distanțăm sub diferite pretexte, să punem în evidență diferențele între ei, să creăm furtuni în istorie, dar degeaba… Totul a fost în van.
    – De ce? Priviți, vă rog, cu optimism evoluția noastră, nu  după cum spuneți, pentru că nu ne ajută cu nimic punctul vostru de vedere. Chiar acum, ai noștri se căznesc, după vorbele voastre, să interzică acestor ” copaci” pământul, și astfel, vom putea face ce vrem cu ei.
     – Nu mă miră deloc faptul că sunteți atât de înguști la minte. Proștilor! Nu vă dați seama că pământul e o altă problemă? Că atâta timp cât va exista pământ, adică credință, va exista și aerul iubirii și al socializării, și lumina adevărului din inimile și conștiințele lor, lumină care aprinde focul voinței, va exista și apa nădejdii care le dă viață. Vă luptați cu morile de vânt! Habar nu aveți ce fel de ” copac” e omul! E un ” copac” ce își caută mereu pământ, tinde după apă și lumină, ca să poată întreține focul….
     – Le vom otrăvi apa, le vom rarefia aerul, le vom perveti lumina, le vom modifica pământul, le vom rări rădăcinile până la uscare și îi vom pune la distanță unii de alții.
     – Nu este de ajuns.
    Magistratul râse zgomotos de neputința și micimea interlocutorului său.
     – Toate acestea le-am făcut eu în trecut, mărturisi el cu glas scăzut, afectate de recunoașterea in public a propriilor nereușite. Nu mi-au ajutat la nimic. Omul mereu revine la  forma sa inițială. Doar dacă…
     – Dacă ce? Continuați, vă rog! Nu vă opriți tocmai acum!
      – Doar dacă…spuse în continuare magistratul, îi vom preface din copaci in animale prădătoare.  Un animal de acest gen  știe doar cum să supraviețuiască, să se dezvolte, să se înmulțească și să ucidă. Nu poate fi domesticit, dar poate fi ținut sub control. Numărul lor poate fi un număr controlat, astfel încât să nu îți mai faci griji inutile.
      – Interesant. Și cum propuneți să facem acest lucru?
      – Există două căi. Ori faceți omul să își dorească moartea urându-se pe sine și pe ceilalți, ori îl faceți să se creadă Dumnezeu…
     – Da, da! Vom urma planul!!!
     – „Dezbină și stăpânește!” spuse magistratul….

Chirurgul

     Trecuse câteva ore bune de când soarele îi tot bătea în fereastră, iar el, ca un întemnițat al sorții de om obosit, tot își punea perna pe ochi și se învârtea de pe o parte pe alta a patului, poate poate, îl va părăsi această realitate crudă și îl va lăsa să viseze in continuare.
    Se făcea că era în sala de operație, intrat de curând, iar pacientul avea o tumoare pe creier și trebuia operat de urgență, iar cum în acel moment nu se se găseau pe o rază de 100 km chirurgi destoinici să salveze vieți omenești, și evident, era singurul în stare să o facă, procedura chirurgicala de îndepărtare a tumoarei trebuia începută numaidecât.
     Două rezidente îl priveau cu interes, așteptând de la el indicațiile necesare pentru pregătirea pacientului, iar în rest, lumina puternică a reflectoarelor părea că are glasul necesar să îi adreseze acel imbold fantastic de a începe.
    Examină puțin pacientul adormit. Un bărbat între două vârste, cu doi ochi mari, albaștri, ce păreau că erau cufundați într-o uitare, un ten străveziu, a cărui culoare arăta imediata apropiere a morții, un nas borcănat, cu nări mari și rigide, buze supte, fără vlagă, bărbie puternic pronunțată, o frunte lată, plină de riduri, semn că bărbatul se contrazicea des cu fiecare, și două sprâncene negre stufoase.
    Înainte de a începe operația, chirurgul se gândi puțin la viața omului pe care avea fie să îl vindece, așa cum și spera de altfel, fie să îi adauge viitorului său consecințe iremediabile.
    Oare de ce, noi oamenii, luptăm pentru vise inutile( vise care aduc doar fericire de moment), încăpățânandu-ne să credem cu toată ființa noastră în ceva absurd, confundând deseori ce ne-am dori să fim cu altceva decât fericirea înseși? De cele mai multe ori, nu avem nevoie de lucruri sau persoane mărețe, pentru a înfăptui un vis, ci de liniștea noastră. Visul stă să fie împlinit sub nasul nostru și noi îl vedem la ani distanță, tocmai pentru faptul că nu realizăm cât de orbi suntem căutând în alții ceea ce avem deja, in noi.

     Toate resursele împlinirii unui vis se nasc sau pier din voința noastră. Când îți dorești și lupți, găsești metode, te implici în situații favorabile și oameni cu același vis ajung să se intersecteze cu tine. Când ești dezamăgit și nu mai crezi în tine, atunci dărâmi tot ce ai construit.
     Visul trebuie să fie, dacă nu cel puțin rezonabil, măcar unul în stare să aducă la suprafață tot ce ai tu mai bun în tine.

    Lasă toate aceste întrebări deoparte, undeva într-un sertar virtual, pe mai târziu și se gândi că în aceste momente, numai Dumnezeu avea soluția la operație, pentru că era ceva foarte dificil de înfăptuit.    

    Tumora era situată într-o zonă delicată a cerebelului… Chiar dacă bărbatul avea să supraviețuiască intervenției, nu mai putea să fie același de dinaintea ei. Riscuri de asumaterau destule, dar când îți vine moartea și îți bate la ușă, evident că nu mai ai de ales și faci tot posibilul să ieși cu bine.
    Începu. Cu glas domol, ceru de fiecare dată instrumentul necesar din mâinile rezidentelor… Explica pe îndelete fiecare pas făcut…
    In timpul operației avu un sentiment ciudat. Nu se afla singur. I se păru că trupul pacientului era o masă vie, în care moartea și viața își marcau cu îndârjire, sub presiunea momentului, domeniile și că una dintre ele va fi nevoită să se retragă încet…
   Rezidentele, lumina, sala, toate dispăruseră într-o lumină caldă, difuză…
  El privea ca un spectator la mâinile lui care operau sigure, cu precizie milimetrică, tumoarea…
   Nici el nu știe de ce, dar începuse să se roage, deși, nu îi stătea în obișnuință să facă un ritual din o simplă operație…
    Simțea că Dumnezeu îi primește ruga și că nu el, muritorul de rând, aducea viața la suprafață prin osteneala mâinilor, ci o putere nevăzută lucra cu mâinile lui…
   Dacă am spune că în acele momente, chirurgul trăia miracolul vieții aidoma unui preot ce vede cu ochii săi minunea rugăciunii înfăptuită in timpul epiclezei, nu cred că am greși deloc.
   Se trezi din lumină. Era în sală și rezidentele îl întrebau insistent daca se
simte bine. Fața lui de chirurg obosit căpătase o lumină stranie, interioară…
    Abia acum își dădea seama că terminase operația de 3 minute și el încă stătea nemișcat deasupra pacientului, simțind cum în acel moment, viața învinsese încă odată veninul morții…
    Cineva bătu tare in ușa de la intrare. Se trezi din vis. Era ora 10 dimineața, iar cel care îi bătuse în ușă, era colegul care îl ruga sa îl înlocuiască la o operație de tumoare pe creier.

Într-un târziu…

Au trecut câțiva ani de când am închis, naiv fiind până în măduva sufletului că nu mă voi mai întoarce niciodată aici, și iată-mă!schimbat după câteva intervenții divine și în urma asumării unor consecințe grave, mă întorc în căsuța mea de aici, sperând să nu mă citească nimeni și ascunzându-mi, iarăși, sufletul printre cuvinte….

Încă îmi trebuie timp să înțeleg ce este cu mine și ce mi se întâmplă, de ce rozul la care visam și pe care mi-l promiteam singur in mintea mea, era de fapt un gri pe care niciodată nu am avut ochi să îl văd sau să îl cred. Mă aflu, fără voia mea, într-o perioadă a reinventării mele, într-un abis tumultuos de liniște absurdă, în care tot ce îmi doresc este să pot da timpul înapoi să îmi îndrept greșelile…

Cred că Dumnezeu a avut destulă răbdare și iubire cu mine de m-a lăsat până acum să trag timpul de coadă și să tot amân schimbarea a cărei iminență se ivea la capătul fiecărei rugăciuni rostite. O fi sau nu bucuros că acum mă aflu altfel, la un nou început, sau într-o gară în care acceleratul nu mai trece și următorul personal are să vină abia peste un an, numai El știe. Lecția mi-am învățat-o și mi-am asumat-o cu vârf și îndesat… M-a costat foarte scump…

Va veni și timpul în care eu voi fi cel care dă autografe… Momentan, învăț să fiu în pace cu mine.