Cred că…

       De ce anume m-am apucat de scris în clipele mai mult sau mai puţin luminoase ale vieţii mele,  nu prea o pot spune nici eu cu exactitate.
       Probabil că sunt lucruri şi aspecte ale vieţii pe care cu siguranţă,  inima nu mi le poate tace, dar nici striga în gura mare.Şi atunci cred că e nevoie să le scrie, pentru a se putea răcori de zăduful acesta enorm de care suferă mai toate sufletele care ştiu sau li s-a dat a scrie. Probabil.
        Însă aceasta nu e treaba mea, ci a altora. De a verifica după toate probabilităţile gusturilor literare în ce fel de categorie se pot încadra toate simptomele bolii mele de a scrie. E treaba lor şi tocmai de aceea le voi face pe plac mai des, lăsându-i în pace.
        Că stilul meu de scris suferă transformări, ca şi inima mea de altfel, căutându-şi fel de fel de interpretări şi de motive de a fi ceva motivat, la fel cred că nu e treaba mea,  ci tot a lor. Cu toate acestea, eu simt nevoia să scriu tot ce inima mea gândeşte, sufletul meu vede şi tot ce mâna mea doreşte să transpună pe hârtie.
       Ca toată lumea,  şi eu am pusă deoparte o groapă. Dar….există totuşi şi un „dar”…scrierile mele vor rămâne. Şi aceste scrieri, mai presus de voinţa mea, dintotdeauna şi întotdeauna vor avea ceva de spus. Concret sau printre rânduri. Radical sau cu înflorituri. Pentru că niciodată nu am scris doar de  dragul de a scrie.

            Ochii Caprui